Moneda si credit carte online

By | Friday, July 16, 2021

Navigare

  • Încărcat de
  • Moneda si credit carte
  • Moneda si credit
  • Filtreaza rezultate
  • Încărcat de

    Many flashcards produced and shared by students worldwide. I would highly recommend this service! Matthew B. Jenson R. Registered Nurse I used to hate flashcards, but Brainscape made studying a breeze.

    So intuitive and simple I solidified the information I had issues with. Sarah Sutel Master Wine Educator Brainscape helped prepare me for my wine exams better than any other study tool I've ever used, period. Hard-to-remember facts into learning at my fingertips. I'm hooked. Father Scott Hastings Pontifical Gregorian University Rome Brainscape is probably the most significant change in our seminary students' study habits since the widespread use of the laptop!

    Thousands of subjects. Most popular subjects. See all flashcards. Flexible content authoring. Also perfect for schools and companies. Perfect for classes and groups. Brainscape for schools. Brainscape for companies. Proven twice as effective as traditional methods. See why it works. Learn twice as much in half the time, with Brainscape's scientifically proven methods.

    Take control of your pace of learning, and benchmark yourself against global leaderboards. Manage editing permissions to help spread the work across multiple collaborating authors. Post a link to your class website, or tweet it out to the rest of the world! Need to cram?

    Remove daily study limits on strangers' and publishers' flashcards. Visual and audio aids can help support deeper learning for multiple subject types.

    Create your own editable copy of any class or deck, and modify the flashcards as your own. Create cards faster using a spreadsheet, or download backups to repurpose elsewhere. Mark tricky cards to study later with your teacher, friend, or tutor. Reset your confidence ratings for a single deck or for a whole class. Restrict access to only the students or employees who you invite directly.

    Register today. Ca urmare, cel care posedă moneda are marea posibilitate de a alege, moneda fiind purtătoare de opţiuni. Astfel, puterea de a alege este evidenţiată, în analiza modernă, prin noţiunea de lichiditate. Dacă mărfurile bunurile au o destinaţie particulară care le conferă o relativă rigiditate, atunci moneda neavând vreo destinaţie particuală, neavând rigiditate, reprezintă lichiditatea prin excelenţă. Puterea de cumpărare a monedei, expresie a potenţialului economic.

    Puterea de cumpărare a unei unităţi monetare exprimă volumul de mărfuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu această unitate, într-o perioadă şi pe o arie geografică determinată, comparativ cu o altă perioadă luată ca bază de comparaţie. Indicele puterii de cumpărare a unei sume exprimate în unităţi monetare evoluează în sensul invers evoluţiei indicelui preţurilor.

    Prin urmare, avem de-a face cu puterea de cumpărare internă, generală, a unei sume de monede. Mai exact, dacă indicele preţurilor este în anul respectiv , indicele puterii de cumpărare a unei unităţi monetare va fi 92,5. Există şi indici parţiali ai preţurilor: indicele preţurilor produselor industriale, agricole, bunurilor de consum, serviciilor etc.

    În vederea determinării cât mai corecte a puterii de cumpărare interne a monedei sunt necesare două condiţii:7 - alegerea indicelui preţurilor care prezintă interes pentru analiza ce se efectuează; - calcularea corectă a acestui indice.

    Prima condiţie este urmarea faptului că diferitele categorii de preţuri nu evoluează uniform. De aceea, în cazul în care analiza efectuată se referă la o anumită categorie de preţuri, este necesar să se utilizeze indicele aferent acestor preţuri ex.

    Dacă se urmăreşte evoluţia puterii de cumpărare în ansamblu, se utilizează indicele general al preţurilor. Dacă ne referim la corectitudinea calculării indicelui preţurilor, trebuie să se ştie că orice indice cuprinde o anumită doză de relativitate, inerentă grupării preţurilor alese la calcularea indicelui şi totodată ponderii stabilite pentru fiecare marfă sau serviciu luat în calcul.

    Dacă un indice al preţurilor nu poate fi ideal, el va trebui, totuşi, să fie astfel calculat, încât să se apropie cât mai mult de realitate. Numai atunci el va reflecta puterea de cumpărare efectivă a monedei naţionale. Şi în aceste condiţii, capacitatea de exprimare a acestui indice este relativ redusă, deoarece el nu ţine seamă de evoluţia veniturilor evidenţiate în moneda respectivă care, la un nivel dat al preţurilor mărfurilor şi serviciilor disponibile pe piaţă, influenţează şi ele puterea de cumpărare a monedei deţinute de populaţie.

    Dar, puterea de cumpărare astfel calculată a unei unităţi monetare nu exprimă nici un fel de relaţie faţă de unităţile monetare străine de ex. Pentru aceasta, în activitatea practică de analiză monetară se apelează şi la alţi doi indici ai puterii de cumpărare a monedei cazul României :.

    Academiei Române, Bucureşti, , pg. Puterea de cumpărare a banilor deţinuţi de populaţie - indicator denumit şi puterea de cumpărare a populaţiei sau puterea de cumpărare a veniturilor băneşti ale populaţiei — exprimă capacitatea reală de cumpărare a veniturilor băneşti ale populaţiei într-o anumită perioadă, faţă de o altă perioadă luată ca bază de referinţă. Acest indicator are în vedere pe de o parte, evoluţia preţurilor, iar pe de altă parte, evoluţia veniturilor băneşti ale populaţiei.

    Toate ţările stabilesc şi urmăresc corelaţia dintre veniturile nominale ale populaţiei, pe de o parte, şi evoluţia preţurilor, pe de altă parte, pentru a asigura pe cât posibil, realizarea creşterii prevăzute a veniturilor reale ale acesteia, adică a puterii de cumpărare a veniturilor băneşti ale populaţiei. Puterea de cumpărare a monedei naţionale faţă de aceea a monedelor străine puterea de cumpărare pe plan extern a monedei naţionale reflectă raportul dintre puterile de cumpărare interne ale monedelor comparate.

    În altă ordine de idei, puterea de cumpărare externă a monedei naţionale depinde, pe de o parte, de evoluţia preţurilor interne din ţara pentru care facem comparaţia, iar pe de altă parte, de evoluţia preţurilor din ţara cu care ne comparăm. Ca şi în cazul puterii de cumpărare interne a monedei, puterea de cumpărare externă a acesteia se calculează pe structuri diferite de mărfuri şi servicii. Prin urmare, se poate lua în calcul întreaga producţie naţională desigur, pe eşantioane sau numai producţia destinată exportului, operaţiile necomerciale etc.

    Determinarea puterii de cumpărare externe este mult mai greu de realizat decât în cazul determinării puterii de cumpărare interne. Greutatea începe de la stabilirea unei perioade de bază satisfăcătoare, a unui eşantion satisfăcător, a unei ponderi satisfăcătoare.

    Dacă se aleg produsele cele mai reprezentative pentru economia unei ţări, ele nu vor corespunde cu produsele reprezentative ale celeilalte. Dacă se aleg produsele de consum curent, acestea fac obiectul anumitor tradiţii şi obiceiuri specifice, diferite de la ţară la ţară, astfel încât nici indicii preţurilor acestor produse nu sunt comparabili. În privinţa indicelui preţurilor de comerţ exterior, greutatea dificultatea rămâne aceeaşi, deoarece gama şi ponderea acestor produse diferă de la o ţară la alta.

    O complicaţie în plus, indiferent de conţinutul eşantionului, o creează calitatea produselor şi serviciilor luate în calcul, care este şi ea mult diferită. Acest raport are de asemenea, un caracter relativ, dintr-o serie de motive, indiferent dacă avem de-a face cu cursul valutar determinat de cererea şi oferta de valută pe piaţa de schimb, sau cu cursul valutar oficial stabilit de Banca Centrală sau de o instituţie similară şi aprobat de organele competente, atunci când în ţara respectivă nu există o piaţă valutară.

    În concluzie putem spune că în toate accepţiunile puterii de cumpărare a monedei, evoluţia preţurilor constituie barometrul, mai mult sau mai puţin exact, al puerii de cumpărare a banilor. Pentru aceasta, preocuparea autorităţilor statale în vederea asigurării stabilităţii puterii de cumpărare a monedei naţionale, este nemijlocit legată de aceea a asigurării stabilităţii preţurilor.

    Stabilirea puterii de cumpărare a monedei, 8 C. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, , pg. În România, banii au pe plan intern, în condiţiile economiei de piaţă concurenţiale, o putere de cumpărare stabilă atunci când şi atâta vreme cât există un echilibru între cererea solvabilă şi producţia de mărfuri şi servicii oferită de piaţă.

    Când mecanismul pieţei acţionează în toată libertatea sa, orice depăşire de către cererea solvabilă a producţiei oferite pe piaţă determină o creştere a preţurilor, în timp ce orice depăşire de către producţia oferită pe piaţă a cererii solvabile determină o scădre a preţurilor.

    Dacă depăşirea de către cererea solvabilă a producţiei obţinute oferite pe piaţă are o cauză monetară, fenomenul este cunoscut sub denumirea de inflaţie, iar în caz contrar, al insuficienţei cererii solvabile provocate, de asemenea, de o cauză monetară, el este cunoscut sub denumirea de deflaţie. Toate speculaţiile care se pot face pe seama conţinutului noţiunilor de inflaţie şi deflaţie, sau pe aceea a factorilor care declanşază aceste fenomene, fondul problemei rămâne acelaşi.

    Creşterea inflaţionistă a preţurilor este procesul cel mai frecvent care se întâlneşte în economia de piaţă. Respectiva creştere duce la realizarea unui nou echilibru relativ pe piaţă, prin readaptarea la un alt nivel, mai redus, a cererii solvabile la producţia oferită pe piaţă: golul inflaţionist a fost acoperit prin creşterea preţurilor.

    În calitatea sa de etalon al valorii sau unitate de calcul este relativ simplu de a determina valoarea unei monede în raport cu un bun. Ea se măsoară prin cantitatea din acest bun ce poate fi cumpărată cu această monedă. Preţul monedei în raport cu un bun este inversul preţului monetar al bunului respectiv. Stabilirea valorii unei monede în raport de toate bunurile sau în raport de cele mai reprezentative, este mult mai dificilă.

    Pe plan naţional, valoarea unei monede P. Preţul lor este exprimat în unităţi monetare leu, euro, dolar etc. Produsul 1 0,05 6,15 Produsul 2 0,08 36,08 Produsul 3 0,08 38,24 Produsul 4 0,12 54,12 Produsul 5 0,05 22,55 Produsul 6 0,07 32,13 Produsul 7 0,10 78 7,80 Produsul 8 0,05 45 2,25 Produsul 9 0,07 53,06 Produsul 10 0,01 99 0,99 Produsul 11 0,07 4.

    După cum s-a mai subliniat, pentru stabilirea puterii de cumpărare a unei monede, indicele preţurilor de consum este deosebit de semnificativ. Practica din ţările dezvoltate din punct de vedere economic, subliniază prin ponderile utilizate, aspecte semnificative ale standardului de viaţă. De-a lungul istoriei, moneda şi semnele au evoluat şi ele o dată cu evoluţia economică a lumii. De fiecare dată, au apărut noi monede, altele s-au extins şi s-au impus rapid sau treptat, unele au dispărut. Paralel cu această evoluţie, diferitele teorii monetare au imprimat monedei sau semnelor monetare semnificaţii, funcţii şi acţiuni specifice potrivit propriilor lor susţineri.

    În momentele în care monedele au circulat cu valoare integrală şi când utilizarea expresiei de monedă ca purtător de valoare ar fi putut fi considerată abligatorie, moneda nu a fost decât un semn. Aceasta deoarece, moneda îşi pierde treptat o parte din substanţa sa materială după intrarea în circulaţie şi devine cu timpul reprezentatnta propriei valori, în condiţiile în care reprezentarea este sensibil apropiată de valoarea sa. Mai mult, în economia de piaţă concurenţială acţionează factori multipli care modifică frecvent şi de substanţă valoarea monedei, neţinând cont de formele ei de reprezentare.

    În funcţie de aceste cerinţe, încercăm să facem o clasificare a semnelor monetare după anumite criterii: - după forma de existenţă a monedei, avem: - moneda materială moneda metalică şi moneda de hârtie ; - moneda de cont scripturală. Moneda metalică îşi găseşte originea în perioada antichităţii, când ea era reprezentată de bunurile materiale şi mai târziu de metalele preţioase. În momentele actuale, moneda metalică se rezumă numai la rolul de monedă divizionară.

    Monedele de hârtie sunt prezentate sub forma bancnotelor, iniţial convertibile în metal preţios, astăzi prezentându-se ca monezi fiduciare, nefiind convertibile în aur sau argint.

    Moneda de cont scripturală a apărut şi i-a crescut rolul o dată cu dezvoltarea activităţii băncilor. În baza depozitelor constituite la bănci de către operatorii economici şi înregistrate, ca atare, în conturile lor, acestea pot dispune de plăţi către alţi titulari de depozite. Prin urmare, circulaţia monedei se rezumă numai la înregistrări în conturile bancare, transferul făcând-se prin diminuarea depozitului dintr-un cont şi majorarea depozitului în alt cont.

    Soldul creditor al contului curent al unui operator economic reprezintă de fapt moneda scripturală temporar statică şi care poate deveni mobilizabilă prin instrumente specifice: cecuri, ordine de plată, ordine de virament etc. Moneda electronică de ex. Operatorii economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi primeau în contrapartidă echivalentul lor în aur — monedă; - moneda creată de tezaur, care vizează îndeosebi moneda divizionară. Aici este impotant a se sublinia rolul statului în economia modernă în privinţa creaţiei monetare de ansamblu, cât şi în domeniul politicilor monetare; - moneda creată de bănci, relevă rolul decisiv ce revine băncilor în creaţia monetară, pe de o parte, prin emiterea biletelor de bancă de către Banca Centrală şi, pe de altă parte, prin crearea monedei de cont de către băncile comerciale.

    Ele sunt valori fiduciare, acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă, atribuindu-li-se o anumită putere de cumpărare. Aceasta era una dintre convertibilităţile interne. Mai târziu, ca şi în zilele noastre, unica formă de convertibilitate este cea externă; - moneda neconvertibilă este moneda care circulă numai în cadrul graniţelor unei ţări.

    Sistemul monetar este o formă de organizare monetară instituită de stat prin acte normative, în cadrul căreia se prevede o circulaţie de monezi cu valoare proprie deplină. Prin extindere, termenul se mai foloseşte şi pentru acele sisteme care definesc unitatea monetară printr-o cantitate de aur şi chiar pentru orice alt sistem bănesc, deşi această generalizare nu este de natură să contribuie la mai buna înţelegere a fenomenelor şi tehnicilor monetare. Urmare confuziei create, în vorbirea curentă nu se mai face nici o deosebire între un sistem monetar şi un sistem bănesc.

    Sistemul bănesc deci, reprezintă un ansamblu de norme legale şi instituţii care reglementează, organizează şi respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat. Aceste norme şi instituţii servesc la realizarea obiectivelor politicii economice, sociale, financiare şi de credit urmărite de fiecare stat.

    Unele sisteme băneşti sprijină şi tendinţele de dominaţie ale regimului respectiv. Sistemul bănesc al S. Organizarea sistemului bănesc este determinată de stadiul de dezvoltare economică şi politică a statului, precum şi de corelaţia cu sistemul bănesc al altor state sau cu normele convenite pe plan internaţional. Prin sistemul bănesc sunt reglementate următoarele elemente ale circulaţiei băneşti:. Caracteristicile banilor în circulaţie implică atât un anumit conţinut al normelor monetare, cât şi un anumit profil al instituţiilor monetare.

    Ţările cu economie de piaţă concurenţială, au în circulaţie, în principal, următoarele instrumente monetare: - bancnotele, emise de o bancă centrală; - banii divizionari, emişi de stat; - banii de cont bani scripturali emişi — în condiţiile stabilite de sistemul bănesc - de băncile comerciale pe calea operaţiunilor de credit. Aceşti bani circulă numai prin viramente şi transferuri între conturile bancare.

    În unele ţări circulă şi bilete emise de Ministerul Finanţelor bani de tezaur. La baza sistemului bănesc din ţările capitaliste dezvoltate s-a aflat în general, până la perioada actuală, etalonul aur sau argint sistemul bănesc metalist şi apoi etalonul aur — devize.

    Acesta din urmă a fost un produs al necesităţii: trecerea capitalismului la stadiul monopolist, la imperialism, a creat premisele subminării circulaţiei interne şi internaţionale a aurului şi, ca urmare, ale lichidării sistemelor băneşti naţionale bazate pe etalonul aur clasic. Marile puteri economice au acaparat aurul şi l-au menţinut prin toate mijloacele în tezaurul lor, acest metal fiind considerat drept una din armele necesare pentru realizarea expansiunii şi dominaţiei mondiale.

    În faţa acestei situaţii, soluţia la care s-au oprit statele dezvoltate din punct de vedere economic, după primul război mondial, în problema organizării sistemelor băneşti naţionale a fost aceea a înlocuirii etalonului aur cu etalonul aur — devize. Noul sistem introducea alături de aur, ca instrumente de rezervă şi plată cu caracter internaţional, unele monede naţionale şi anume cele ale unor state cu mare pondere în comerţul internaţional.

    Dar, îmrejurările din perioada interbelică au arătat că sistemele băneşti bazate pe etalonul aur — devize s-au aflat în faţa unor mari dificultăţi de funcţionare. Apare sistemul bănesc nominalist. Ulterior, s-a ajuns la dezechilibre monetare de mare amploare, la deprecierea inflaţionistă a banilor, la restricţii şi discriminări comerciale şi valutare, iar în cele din urmă la serioase implicaţii economico — sociale.

    Etalonul aur — devize ca bază a sistemului bănesc a putut fi de asemenea folosit la ruperea unităţii istorice pe plan mondial a sistemelor băneşti naţionale, existentă pe timpul etalonului aur, aflându-se la originea formării de blocuri şi zone. Cu toate acestea, etalonul aur — devize a fost pus în şi la baza Sistemului Monetar Internaţional. Datorită puternicelor dezechilibre economice şi monetare internaţionale, caracteristice deceniilor şase şi şapte, etalonul aur — devize nu s-a mai putut menţine la baza sistemelor băneşti.

    În acest sens, fiecărei ţări revenindu-i rolul de a adopta normele de reglementare a relaţiilor monetare şi financiare pe care le-a considerat mai potrivite pentru obiectivele economice proprii, cu atât mai mult cu cât S. Ca o consecinţă a celor prezentate mai sus, chiar în cazurile în care unitatea monetară a unei ţări continuă să fie definită legal printr-o cantitate de aur, această definiţie are un caracter formal, iar valoarea unităţii se exprimă practic în raport cu o altă monedă, cu D.

    Stabilitatea puterii de cumpărare a banilor depinde, după înlăturarea etalonului aur, de activitatea conştientă a organelor prevăzute în sistemul bănesc, în aplicarea legii circulaţiei băneşti.

    Sistemul Monetar Internaţional reprezintă o reglementare convenită, coerentă, a raporturilor de plăţi şi de lichidare a angajamentelor existente între ţări, determinată de schimburile comerciale, de mişcările de capitaluri şi de creşterea economică. În domeniul respectiv, fiecare ţară a dorit să-şi păstreze un maxim de libertate de acţiune, în vederea apărării propriilor interese.

    Într-o lume interdependentă însă, politica unei ţări se repercutează prin efectele ei şi asupra altei ţări, iar pentru evitarea unor conflicte prejudiciabile pentru toţi şi promovarea unei cooperări avantajoase, sunt necesare reguli adoptate prin consens, specificate suficient de clar şi recunoscute pe plan cât mai larg ca având un caracter echitabil. Acest sistem monetar se mai poate defini ca fiind un cod de conduită care să ajute la dirijarea comportamentului monetar în relaţiile specifice unei lumi interdependente.

    Reglementarea relaţiilor monetare internaţionale, însoţită de aspectele instituţionale corespunzătoare - expresii ale cooperării internaţionale specifice, îndeosebi perioadei de după cel de-al doile război mondial - trebuie să înfăptuiască cel puţin trei obiective: - asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice dintre monede. Aceasta trebuie să aibă în vedere promovarea certitudinii şi echităţii în tranzacţii şi înlăturarea mişcărilor speculative de capitaluri; - crearea unei rezerve internaţionale, suficientă cantitativ şi calitativ pentru îndeplinirea corectă a funcţiilor sale; - instituirea unor mecanisme de ajustare echilibrare a balanţei plăţilor curente, în cazul unor deficite durabile ale schimburilor economice cu străinătatea şi chiar al unor excedente exagerate.

    Cele mai multe probleme pe care S. Sistemul Monetar Internaţional de la Bretton Woods , de ex. Prin urmare, cât timp Sistemul Monetar Internaţional se foloseşte de o monedă naţională , el este de fapt un sistem valutar internaţional, iar atunci când va dispune de o monedă internaţională, suntem îndreptăţiţi să spunem că îşi va merita numele.

    Până atunci, utilizăm denumirea de S. Primii paşi făcuţi în direcţia reglementării internaţionale a relaţiilor monetare au avut un caracter limitat o anumită zonă sau regiune geografică datează încă dinainte de primul război mondial. Aici amintim uniunile monetare. Perioada interbelică este caracterizată de blocurile monetare, care au devenit după cel de-al doilea război mondial zone monetare.

    Deoarece uniunile şi blocurile monetare au reprezentat interesele numai unui singur grup de ţări, problemele relaţiilor internaţionale nu au putut fi rezolvate satisfăcător, venind deseori în conflict cu interesele altor ţări sau grupuri de ţări şi determinând contramăsuri din partea partenerilor de schimburi. Totuşi, S. Între anii — s-a încercat o reformă a S. Actualmente nu mai putem vorbi de existenţa unui S.

    În acest sens, mai trebuie reţinut că ţările cu economiile în curs de dezvoltare, fac eforturi substanţiale în vederea restructurării relaţiilor valutar — financiare, în cadrul noii ordini economice mondiale.

    Sistemul Monetar European - S. European Monetary System — E. Obiectivul acestui sistem l-a constituit crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa de Vest, precum şi o mare convergenţă a politicilor financiare şi economice ale ţărilor participante, printr-un sistem complex de cursuri valutare şi de intervenţie, combinat cu largi facilităţi de credit.

    Conform rezoluţiei Consiliului European din dec. European Currency Unit — unitate monetară europeană. ECU a fost, după cum se ştie, o veche monedă franceză care a circulat în Evul Mediu. Acest instrument monetar artificial a fost utilizat ca numitor comun pentru mecanismul cursurilor valutare, al intervenţiei pe pieţele valutare şi al tranzacţiilor Fondului European de Cooperare Monetară, precum şi ca mijloc de decontare între autorităţile monetare ale ţărilor membre ale C.

    Iniţial, valoarea şi structura ECU au fost considerate ca fiind aceleaşi ca ale E. European Unit of Accuont — unitate de cont europeană , introdusă în aprilie în sfera tranzacţiilor economice şi financiare dintre C. Pe lângă rolul asumat în cadrul Convenţiei de la Lome, EUA a mai fost folosită în operaţiile Băncii Europene de Investiţii şi în evidenţele bugetului comunitar. Unitatea de cont europeană EUA a fost constituită dintr-un coş valutar în care au intrat cele 15 monede ale ţărilor membre ale C.

    Folosirea sa a fost însă limitată. Ponderea iniţială a monedelor din coşul ECU a fost stabilită în funcţie de nivelul participării la comerţul intercomunitar, de mărimea P. Nu a fost prevăzute revizuiri automate ale structurii coşului ECU, în cazul modificării cursurilor centrale în cadrul S. Ponderea monedelor respective putea fi modificată la fiecare 5 ani.

    Fiecare monedă care participa la S. Deciziile importante cu privire la politica cursurilor valutare a ţărilor participante la S. Creanţele şi datoriile care derivau din intervenţii erau convertite în ECU şi înscrise în Registrele Fondului.

    Instituţia respectivă a fost creată în aprilie cu scopul de a promova îngustarea progresivă a limitelor de fluctuare a monedelor C. Dar şi în ţările U. Pe fondul evenimentelor din căderea zidului Berlinului urmată de reunificarea Germaniei, dezmembrarea URSS , la scurt timp după ce Comunitatea Europeană a aprobat Actul Unic vest — european, Jacques Delors, pe atunci preşedinte al Comisiei Europene, a dat publicităţii un raport crucial, care a reluat ideea Uniunii Economice şi Monetare.

    La fel ca şi Raportul Werner, Planul Delors, adoptat la Madrid în iunie , a prezentat cele trei etape pentru implementarea uniunii monetare, chemând la crearea unei singure monede europene. Raportul a fost apreciat atât de persoane care considerau că integrarea este cea mai bună modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât şi de persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comerţului liber şi ale unor rate de schimb stabile. Mulţi specialişti au considerat EURO ca fiind cea mai bună modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare internaţională regională, deoarece introducerea unei monede unice este prin natura sa ireversibilă.

    Odată ce monedele şi politicile monetare naţionale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea să fie aduse înapoi. Tratatul de la Maastricht se prezintă ca un document unic, cu o structură complexă, care asociază elemente eterogene, cuprinzând dispoziţii prin care se modifică tratatele originare titlurile II, III şi IV dar şi dispoziţii noi ce relevă cooperarea interguvernamentală titlurile V şi VI , categorii diferite între care a trebuit să se organizeze punţi de legătură prin dispoziţii comune şi finale titlurile I şi VII.

    Tratatul asupra Uniunii Europene este completat de un număr de 17 protocoale care fac parte integrantă din tratat, din care 16 sunt anexate la Tratatul CEE şi numai protoculul al 17 — lea este anexat la Ttatatul asupra U. Continent, Sibiu, , pg. Marin coord.

    Independenţa Economică, Brăila, , pg. Procesul de unificare monetară prefigurat prin Tratatul de la Maastricht nu este unul cu mai multe trepte, deoarece, din punct de vedere juridic, el este deschis în mod egal tuturor ţărilor semnatare. Intr-adevăr, spre deosebire de Tratatul de la Roma, care a fost semnat în anul de numai şase state, Tratatul de la Maastricht a fost elaborat cu participarea tuturor ţărilor implicate. Cu toate acestea, există unele dispoziţii care permit ca, în practică, uniunea să fie realizată în mai multe etape, după un anumit program şi îmbrăcând un caracter comunitar.

    Aşadar, unul din principiile Uniunii Monetare Europene este convergenţa în trei faze, după cum urmează: Faza I — , ca primă etapă, aflată deja în derulare în momentul semnării tratatului a început în iulie a rămas rezervată înfăptuirii depline a pieţei unice, a liberei circulaţii a capitalurilor şi intensificării coordonării politicilor monetare şi economice ale statelor membre.

    Alegerea datei de 1 iulie s-a datorat faptului că aceasta coincidea cu data intrării în vigoare a Directivei privind libera circulaţie a capitalurilor în Uniunea Europeană. Prevăzută să înceapă la 1 ianuarie , faza a II-a — sau — , s-a caracterizat printr-o coordonare mai strânsă a politicilor economice şi o accentuare a disciplinei bugetare, realizată îndeosebi prin interzicerea acoperirii deficitelor entităţilor publice prin credite acordate de băncile centrale.

    Tot la 1 ianuarie a fost înfiinţat Institutul Monetar European cu rolul de a contribui la mai bună coordonare a politicilor monetare în Europa şi de a asigura tranziţia spre Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale şi moneda unică. Faza a III-a începând cu 1 ianuarie sau 1 ianuarie a fost definită ca momentul în care se înfăptuieşte faza finală a Uniunii Economice şi Monetare, în care intră numai ţările care îndeplinesc criteriile de convergenţă. Această perioadă se caracterizează prin: - fixarea irevocabilă a ratelor de schimb 31 dec.

    Ireversibilitatea procesului de unificare rezultă din: - fixarea unei scadenţe 1 ian. Aceasta este emisă de Banca Centrală Europeană, iniţial prin preschimbarea depozitelor în diverse monede naţionale existente în conturile deschise pe numele băncilor centrale naţionale, iar apoi prin operaţiuni proprii.

    I a fost organismul chemat să supravegheze şi să sprijine aplicarea S. Crearea acestui sistem ilustrează trecerea de la relaţiile pur bilaterale la o structură a relaţiilor multilaterale care implică un consens al diverşilor participanţi. Înaintea primului război mondial, relaţiile valutar — financiare internaţionale erau bazate în principiu pe etalonul aur, fără să existe vreo convenţie sau regulă de comportare internaţională în acest sens.

    Aplicarea etalonului aur, întreruptă în timpul primului război mondial, a fost reluată după război, însă concentrarea aurului monetar în SUA şi sărăcirea relativă a ţărilor europene a condus în la recomandarea de a se trece la etalonul aur — devize, în cadrul căruia un rol important era atribuit valutelor dolarul şi lira sterlină ca instrumente internaţionale de rezervă.

    Nici de data aceasta nu a existat vreo înţelegere internaţională care să instituie un atare sistem. Criza economică din — a dus la devalorizarea lirei sterline şi a dolarului SUA , la revenirea la protecţionism şi la tendinţele de autarhie economică, deci etalonul aur — devize nu a rezistat.

    La sfârşitul celui de — al doilea război mondial, Conferinţa Monetară Internaţională de la B. Oricare stat care recunoaşte prevederile statului F. Modificarea valorii paritare poate fi efectuată numai: - la propunerea ţării membre; - în urma consultării cu F.

    Enciclopedică, Bucureşti, , pg. Ţările ajung la convertibilitate pe măsura îndeplinirii condiţiilor respective; - realizarea unui volum de rezerve internaţionale, adecvat nevoilor de echilibrare a balanţei plăţilor, compus din rezervele oficiale de aur, rezervele valutare, creanţa faţă de F. Organizarea S. Funcţionarea sistemului nu a putut dura decât atâta vreme cât contradicţiile inerente lui au fost acoperite prin situaţia deosebită care a existat în anii postbelici, marcată de politica SUA de a-şi menţine şi consolida rolul conducător între economiile dezvoltate.

    Deficienţele S. Triffin; - Problema lichidităţii internaţionale — N. Kaldor; - Dilemele dolarului — F. Funcţionarea sistemului fără probleme deosebite nu a fost posibilă decât atâta timp cât convertibilitatea era menţinută.

    În realitate, criza sistemului era mult mai adâncă. Prin modificarea din a statutului FMI, sistemul a fost lichidat de drept. Vicisitudinile SMIBW au reflectat accentuarea puternică a contradicţiilor sistemului monetar mondial, a instabilităţii sistemului, lupta principalelor state componente pentru sfere de influenţă economică şi politică, pentru o nouă împărţire a poziţiilor de forţă în lume. Pentru realizarea unui nou sistem se consideră că sunt necesare cel puţin câteva condiţii prealabile, între care: - flexibilitatea cursurilor valutare, însă cu evitarea mişcărilor anarhice şi de prea mare anvergură a acestor cursuri; - angajamentul ţărilor cu mari excedente ale balanţei plăţilor de a furniza ţărilor deficitare o finanţare compensatoare pe termen lung; - creşterea concentrată a lichidităţilor internaţionale în aşa fel încât crearea unor asemenea lichidităţi să nu rezulte din politica unei mari puteri de a-şi realiza expansiunea externă prin export de inflaţie.

    Convertibilitatea reprezintă o însuşire legală a unei monede de a putea fi preschimbată cu altă monedă în mod liber prin vânzare şi cumpărare pe piaţă. Operaţiunea presupune că nu sunt restricţii nici cu privire la suma preschimbată, nici la scopul preschimbării - plăţi pentru tranzacţii curente sau mişcări de capital - şi nici la calitatea celui care efectuează preschimbarea: rezident al ţării în care se efectuează operaţia sau nerezident.

    Piaţa trebuie să permită o confruntare permanentă a cererii şi ofertei şi să comunice cu pieţele străine. Aceasta întrucât convertibilitatea presupune existenţa unor preţuri apropiate de valoare, deci de preţurile pieţei mondiale. Totodată, prin stabilirea de relaţii directe între partenerii de schimburi, firmele care nu îndeplinesc condiţiile de competitivitate cerute de piaţa mondială au de făct faţă unor dificultăţi de ordin economic şi financiar;. Trecerea la convertibilitate poate fi deci considerată ca fiind un rezultat al atingerii unui nivel mai înalt de dezvoltare şi eficienţă economică şi totodată ca un instrument de perfecţionare a relaţiilor comerciale şi financiare internaţionale, în scopul lărgirii şi diversificării schimburilor economice.

    Convertibilitatea face parte din noţiunile şi instituţiile care au cunoscut importante modificări de conţinut. În timpul sistemelor monetare naţionale bazate pe etalonul aur, pe etalonul argint sau pe bimetalism perioada până la primul război mondial , convertibilitatea însemna dreptul deţinătorului unei sume în bancnote de a pretinde în schimb de la banca emitentă cantitatea de aur argint corespunzătoare valorii nominale a bancnotelor şi conţinutului de metal stabilit prin lege pentru unitatea monetară respectivă.

    Convertibilitatea era asigurată prin stocul de acoperire aur, valută deţinut obligatoriu de bancă, care reprezenta a doua garanţie a emisiunii, alături de garanţia principală a portofoliului de cont. În aceste condiţii, moneda naţională avea bineînţeles şi o convertibilitate în valută, în sensul că deţinătorul putea cere preschimbarea într-o valută la cursul oficial, paritar, adică la raportul între conţinuturile legale definitorii de metal ale monedelor în cauză.

    Raţiunea acestei forme de convertibilitate era, pe lângă cea arătată, şi aceea că permitea verificarea caracterului reprezentativ al bancnotelor şi contribuia la menţinerea echilibrului între masa banilor în circulaţie şi nevoile de bani ale economiei în felul următor: - dacă masa banilor în circulaţie depăşea aceste nevoi, banii se depreciau; - pentru a evita o pagubă, unii deţinători de bancnote procedau la convertirea acestora în aur; - pe această cale, aurul era tezaurizat, iar masa banilor se reducea, până când echilibrul între existent şi necesar era restabilit.

    Tezaurizatorii aurului aveau acum interes să predea aur la banca de emisiune şi să obţină în schimb bancnote. Acestea intrau în circulaţie, mărind masa banilor. Între timp, convertibilitatea în aur a căzut în desuetudine, o dată cu prăbuşirea etalonului aur — devize. În condiţiile sistemelor băneşti bazate pe etalonul aur — devize, conţinutul convertibilităţii s-a modificat în sensul statuării dreptului deţinătorului de bancnote sau de disponibilităţi în cont de a obţine în schimb, valute şi devize la cursul oficial, precum şi de a dispune liber de aceste valori.

    O ţară cu monedă convertibilă poate face comerţ cu toate celelalte ţări, pe pieţele unde obţine cel mai mare avantaj. Cu toate acestea, puţine ţări au putut introduce convertibilitatea liberă. În perioada interbelică, numeroase ţări au trebuit să renunţe la convertibilitate din cauza condiţiilor economice potrivnice. România a avut moneda convertibilă numai trei ani — Majoritatea ţărilor au introdus o convertibilitate limitată fie din punct de vedere al beneficiarului în general, numai nerezidenţi , fie din acela al operaţiei numai pentru operaţii curente.

    După cel de-al doilea război mondial, convertibilitatea a devenit unul din principiile fundamentale ale Sistemului Monetar Internaţional din Principalele state vest — europene au trecut însă la convertibilitate abia în Statutul F. VIII din statut , în sens concret, iar în sens larg, desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale; în sens restrâns, obligaţia băncii centrale de a cumpăra propria monedă deţinută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din tranzacţii curente de dată recentă sau să fie necesară băncii centrale străine pentru plăţi curente.

    Se consideră că pentru trecerea la convertibilitate sunt necesare următoarele condiţii economice, monetare şi organizatorice: - existenţa unui potenţial economic ridicat al ţării respective, capabil să asigure cantităţile de mărfuri cerute de partenerii externi în condiţii competitive din punct de vedere calitativ, al performanţelor şi al preţului; - realizarea unei structuri a preţurilor apropiată de cea de pe piaţa mondială; - echilibrarea balanţei plăţilor curente; - stabilirea unui curs real, fundamentat economic, al monedei naţionale; - crearea unei rezerve internaţionale corespunzătoare; - lărgirea drepturilor, competenţelor şi răspunderilor unităţilor economice în legătură cu comerţul exterior; - cointeresarea unităţilor economice în realizarea unui comerţ exterior eficient; - crearea unui mecanism de intervenţie pe pieţele valutare pentru apărarea stabilităţii monedei naţionale.

    În loc de concluzie putem spune că principala condiţie de care depinde succesul trecerii la convertibilitate este echilibrul balanţei de plăţi curente. În cazul existenţei acestui echilibru, perspectiva ca rezervele internaţionale să fie consumate prin convertirea monedei naţionale sau prin susţinerea cursului acestei monede pe pieţele străine este minimă.

    O dată ce balanţa plăţilor curente se dezechilibrează şi apare un sold pasiv care exprimă formarea unor creanţe lichide ale partenerilor străini asupra ţării în cauză, neutilizate pentru cumpărări de mărfuri şi prestări servicii. Acest sold poate determina fie convertirea, deci consumarea rezervelor internaţionale, fie scăderea cursului monedei naţionale faţă de alte monede.

    În concepţia F. Această formă de convertibilitate a fost denumită convertibilitate de piaţă sau reciprocă în valute , singur dolarul SUA fiind, în condiţiile SMI — , convertibil şi în aur.

    În condiţiile flotării, convertibilitatea este neoficială, practicabilă pe piaţă, la cursul variabil al pieţei. Problema cursului la care se efectuează convertibilitatea este însă de mare importanţă. În cazul convertibilităţii oficiale, cursul este fix, asigurând certitudinea şi stabilitatea tranzacţiilor economice externe. În cazul convertibilităţii de piaţă în regimul cursurilor fluctuante, cursul este cunoscut, deoarece fluctuaţia lui este limitată prin limitele de intervenţie.

    În cazul convertibilităţii de piaţă, în regimul cursurilor flotante, convertibilitatea se efectuează fără asigurarea împotriva riscului valutar, deci fără asigurarea echivalenţei. Atât în cazul convertibilităţii oficiale, în care trebuie respectat cursul fix de către autoritatea monetară, cât şi acela al convertibilităţii de piaţă este necesar să existe o rezervă valutară oficială corespunzătoare.

    Convertibilitatea oficială se efectuează, în general, de autoritate monetară sau de reprezentantul ei, prin utilizarea valutei de rezervă. Convertibilitatea de piaţă dispensează autoritatea monetară de efectuarea operaţiei propriu-zise de convertire, aceasta fiind de competenţa pieţei, adică a băncilor, nu însă şi de obligaţia de a menţine fluctuaţia cursurilor valutare în limitele stabilite în cazul cursurilor fluctuante , sau de interesul de a evita oscilaţiile prea accentuate ale cursurilor, dăunătoare economiei, în cazul cursurilor flotante.

    Toate acestea se pot realiza numai prin intervenţia statului pe piaţă, prin vânzarea, respectiv cumpărarea de valută, ceea ce presupune, de asemenea, existenţa rezervei valutare. Modificarea din a statutului F. Evoluţia noţiunii de convertibilitate reflectă imposibilitatea, în condiţiile crizei din deceniul 70, a menţinerii unor raporturi valorice stabile între monede care să sigure stabilitatea şi certitudinea schimburilor economice internaţionale.

    În România, bancnotele B. În , B. Prin stabilizarea monetară din , convertibilitatea leului a fost reluată sub toate formele etalonului aur: aur — monezi, aur — lingouri şi aur — devize, la alegerea B. Practic, convertibilitatea a fost efectuată numai în valută.

    Măsurile restrictive introduse în urma crizei economice din — au restrâns convertibilitatea în şi au înlăturat-o în Bancnotele au rămas neconvertibile în perioada ulterioară, ca urmare a condiţiilor nefavorabile în care se desfăşurau schimburile cu străinătatea.

    Reforma monetară din şi reforma bănească din Conform Hotărârii Guvernului României nr. Cererile şi ofertele primite în cadrul acestor licitaţii vor sta la baza determinării libere a cursului între leu şi devizele convertibile cotate de fiecare bancă autorizată, urmând ca operaţiunile de schimb valutar propriu — zise să aibă loc la un curs fixat prin convenţia tuturor băncilor implicate.

    Regulamentul de efectuare a operaţiunilor de schimb pe piaţa valutară este stabilit de B. Deci, cursul de schimb este cantitatea de monedă naţională necesară pentru obţinerea unei unităţi dintr-o monedă străină. Din august , în România funcţionează piaţa valutară descentralizată. Raportul cerere — ofertă nu mai este adjudecat centralizat, la Banca Naţională, ca în precedentul sistem al licitaţiilor, ci descentralizat, în condiţii de piaţă.

    S-a realizat în acest fel o apropiere de sistemele folosite în ţări cu economii avansate. Până atunci, cursul leu — dolar de ex. Băncile comerciale, care centralizau ordinele de compărare — vânzare ale clienţilor în exclusivitate persoane juridice , transmiteau aceste ordine la B. Plicurile conţinând ordinele amintite erau deschise de comisia de licitaţii. Folosindu- se un program informatic, cursul se identifica în punctul de echilibru între cerere şi ofertă.

    În fiecare zi lucrătoare, Banca Naţională comunica băncilor comerciale participante la licitaţie rezultatele şi cursul oficial. Toate tranzacţiile valutare erau executate la cursul astfel stabilit.

    În practică, acest sistem s-a dovedit a fi inflexibil şi mecanicist. Mai mult, rolul băncilor comerciale era simţitor redus, rezumându-se numai la colectarea şi transmiterea ordinelor de vânzare — cumpărare şi la preluarea rezultatelor. De la 1 august , pe baza Memorandumului încheiat cu Fondul Monetar Internaţional, aprobat de Parlamentul României, a fost introdusă o nouă modalitate de derulare a tranzacţiilor pe piaţa valutară, conform căreia cursul valutar al leului este determinat direct de băncile comerciale pe baza raportului cerere — ofertă.

    Urmare acestui fapt, piaţa valutară a dobândit un nou conţinut, dat în primul rând de continuitatea derulării operaţiunilor bancare. Renunţându-se la stabilirea cursului de schimb la B. Mai pe scurt, rolul B.

    Astfel, băncile comerciale au devenit principalii actori ai pieţei. Ele au căpătat dreptul de a efectua vânzări şi cumpărări de valută la cursuri pe care singuri le determină.

    În fiecare dimineaţă, băncile afişază în sistemul informaţional cursuri de deschidere, care sunt ajustate în timpul zilei în funcţie de evoluţia cererii şi ofertei din partea clienţilor ambele influenţate, desigur, de principalii indicatori macroeconomici: rata inflaţiei, dinamica balanţei comerciale, deficitul bugetului şi nivelul dobânzilor sau de tranzacţiile între bănci. Desigur, politica fiecărei bănci influenţează evoluţia cursurilor practicate pe piaţa valutară.

    O importanţă deosebită pe această piaţă valutară o au 15 Idem 3, pg. Tabloul zilnic al pieţei valutare este întregit de miile de tranzacţii efectuate de sistemul băncilor comerciale. Potrivit acestui mecanism, cursul se echilibrează de jos în sus, în sensul că decizia aparţine băncilor comerciale şi clienţilor acestora: exportatori şi importatori. În acest sens, B. În cadrul acestui sistem, decontarea efectivă a tranzacţiilor se face la cursurile convenite între băncile comerciale şi clienţii lor.

    Cursul de referinţă al B. Practic însă, cursul de refrinţă al B. Prin urmare, Banca Centrală asigură un serviciu operatorilor economici şi publicului, dând publicităţii cursul de referinţă, ce surprinde într-o singură valoare întreaga diversitate de cursuri a pieţei valutare.

    Acesta influenţează relaţiile economice, politice şi sociale dintre ţările lumii, constituie un instrument important al politicii valutare cu ajutorul căreia statul caută să acţioneze asupra economiei interne şi balanţei plăţilor, apare deseori ca armă redutabilă în lupta politică dintre state. Deceniul şapte, în care SUA şi principalii lor aliaţi au ajuns la stări conflictuale pe tema eliminării disproporţiilor existente între cursul valutar ale dolarului, al valutelor vest — europene şi al yenului japonez constituie o dovadă a justeţei acestei concluzii.

    Din această cauză, problema cursului valutar ocupă un loc central în organizarea relaţiilor valutar - financiare internaţionale. În principiu, cursul valutar reflectă relaţiile dintre preţurile interne şi cele externe, evoluţia comparativă a preţurilor constituind elementul determinant al nivelului cursului valutar.

    Prin intermediul cursului valutar se compară venitul naţional, preţurile interne, salariile, costurile, productivitatea muncii etc. Cursurile sunt stabilite fie de stat, fie de piaţă: 1.

    Cursul valutar stabilit de autoritatea monetară pe cale unilaterală sau convenţională se numeşte curs oficial şi poate fi curs valutar paritar sau curs valutar convenţional. Cursul valutar convenţional este stabilit printr-o înţelegere între state, cum ar fi cazul unui acord de cliring prin care trebuie să se prevadă moneda de cliring şi raporturile de valoare dintre această monedă şi monedele naţionale ale partenerilor de cliring.

    Cursul valutar stabilit de piaţă se numeşte cursul pieţei şi poate fi diferit de cursul oficial, chiar dacă n-ar fi decât din cauza faptului că pe piaţă cursurile valutare pot fluctua din zi în zi şi din oră în oră, în timp ce cursul oficial este modificat la intervale de timp mai mari. Mobilitatea cursului pieţei se datoreşte cererii şi ofertei, mărimi la rândul lor eminamente mobile.

    Exportatorii de bunuri şi servicii oferă sumele obţinute în valută în schimbul echivalentului în monedă naţională. Importatorii de bunuri şi servicii solicită valută în schimbul monedei naţionale pentru achitarea în străinătate a sumelor datorate.

    În ultimă analiză, exportatorii sunt deci ofertanţi da valută, iar importatorii — solicitanţi de valută. Creşterea ofertei de valută duce la o depreciere, în timp ce creşterea cererii duce la o repreciere valutară. Pe piaţa valutară, oferta de monedă naţională apare atunci când: - se cumpără mărfuri şi servicii străine; - se efectuează transferuri pentru plăţi în favoarea străinilor; - se dobândesc active financiare străine; - străinii vând titluri de valoare interne; - străinii îşi reduc disponibilităţile în monedă naţională.

    Cererea de monedă naţională, pe piaţa valutară, apare atunci când: - străinii doresc să cumpere bunuri şi servicii din ţara respectivă; - străinii intenţionează să efectueze transferuri pentru plăţi; - străinii intenţionează să cumpere active financiare din ţara respectivă; - rezidenţii vând titluri de valoare străine; - străinii îşi majorează disponibilităţile în monedă naţională.

    Mai mult, cursul valutar este influenţat de intervenţiile pe piaţa valutară. Oferta şi cererea de valută se echilibrează pe piaţă la un anumit curs valutar.

    Dacă valuta oferită este egală cu valuta cerută, înseamnă că toţi participanţii plătesc la vedere, adică imediat. Practic însă, operaţiile de comerţ exterior se efectuează la termen, în sensul că plăţile şi încasările au loc după trecerea unui timp convenit de la livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor. Aici, avem de-a face cu apariţia pentru creditor a unui risc valutar, dat fiind că suma încasată în valută corespunde înţelegerii între părţi, însă suma corespunzătoare în monedă internă poate fi mai mică din cauza modificării cursului valutar.

    O decontare în monedă internă n-ar face altceva decât să transfere riscul valutar de la exportatorul intern asupra importatorului străin, însă problema rămâne. Dacă ordinele de cumpărare sporesc, banca va majora cursul precedent, iar cursul se va diminua când ordinele de vânzare sporesc. Cursul valutar al pieţei se consemnează în lista oficială de cursuri a pieţei respective. Cursul valutar internaţional are un caracter relativ, având în vedere diferenţele de fus orar între principalele pieţe valutare din lume.

    Totuşi, are o impotranţă orientativă, fiind singurul cu caracter internaţional. Este stabilit prin legăturile telegrafice sau telex interpieţe. Mijloacele moderne de telecomunicaţie apropie foarte mult cursurile acestor trei niveluri.

    Motivarea economică directă a fluctuaţiei cererii şi ofertei de valută o constituie evoluţia balanţei plăţilor ţării pe teritoriul căreia funcţionează piaţa respectivă: factorii care influenţează balanţa plăţilor acţionează şi asupra cursului valutar.

    Creşterea sau scăderea cererii de valută provine din situaţia importului de mărfuri, a datoriei externe ajunsă la termen sau a exportului de capital: dacă aceste activităţi îşi reduc volumul, cererea de valută scade - şi invers. Creşterea sau scăderea ofertei de valută se datoreşte exportatorilor de mărfuri şi altor ofertanţi de valută. De regulă, echilibrul deplin al balanţei plăţilor trebuie să conducă la un echilibru al cererii şi ofertei de valută, iar acesta la o stabilitate a cursului valutar.

    Principalii factori care influenţează nivelul şi mobilitatea cursului valutar sunt: inflaţia, nivelul dobânzilor, ciclul conjunctural, politica societăţilor transnaţionale şi a marilor bănci, perspectivele politice etc. Prin urmare, între cursul valutar şi dobândă există o strânsă legătură, slăbirea cursului valutar fiind însoţită în principiu de o ieşire de capitaluri, deci de o micşorare a lichidităţii şi, apoi, de o tendinţă de creştere a dobânzilor - şi invers. În economia de piaţă concurenţială există rareori cursuri valutare stabile.

    În condiţiile S. Limitele de fluctuaţie au fost denumite limite de intervenţie, deoarece respectarea lor presupunea intervenţia pe piaţă a autorităţii monetare. Dacă tendinţa cursului valutar era de depăşire a uneia din limitele stabilite, autoritatea monetară era obligată să pună în vânzare din rezerva internaţională valuta prea solicitată sau, invers, să cumpere valuta prea mult oferită.

    Asemenea intervenţii conduceau la restabilirea echilibrului între cerere şi ofertă, astfel încât pentru un timp cursul valutar rămânea între limitele admise.

    Sistemul cursurilor fluctuante a fost în vigoare până în După şi îndeosebi începând cu , principalele monede cu largă circulaţie internaţională au fost scoase din sistemul cursurilor fluctuante şi trecute în sistemul cursurilor flotante flexibile , în cadrul căruia cursul valutar se formează liber pe pieţele valutare în funcţie de cerere şi ofertă.

    Circulaţia monetară 1. Tranzacţiile financiare şi rolul lor Fenomenele monetare au două funcţii economice independente: - crearea banilor; - redistribuirea acestora.

    Înţelegerea fenomenelor monetare contemporane impune elucidarea legăturii dintre fenomenele monetare din economiile contemporane şi procesul de creare a banilor. Redistribuirea banilor intermedierea financiară este determinată de dezvoltarea producţiei şi a schimbului. Creşterea producţiei poate influenţa creşterea vânzărilor de mărfuri peste posibilităţile de monedă, iar banii obţinuţi se vor transforma în capital. Transferul mijloacelor financiare de la un subiect economic la altul se realizează direct sau indirect, prin intermediarii financiari.

    Intermedierea financiară plus schimbul de mărfuri sunt componente de bază ale fluxurilor economice reale contemporane. Iau naştere prin urmare banii simbol care sunt o categorie de monedă creată prin tranzacţii financiare. Circulaţia mărfurilor şi circulaţia banilor Fenomenul marfă — bani M — B şi bani - marfă B — M conţine două elemente contradictorii: - marfa ca valoare de schimb; - marfa ca valoare de întrebuinţare. În circuitul banilor, asemănător circuitului mărfurilor este generată o contradicţie între funcţia ca mijloc de schimb şi funcţia lor ca mijloc de rezervă.

    Avem două fenomene distincte: - circulaţia mărfurilor; - circulaţia monetară. De aici rezultă schema de principiu a acestor fenomene:. În intervalul t0 — t1 circulaţia banilor apare pe verticală, iar circulaţia mărfurilor pe orizontală. Între cele două se interpune transferul financiar al banilor. Schema dezvoltată a circulaţiei banilor.

    Moneda inactivă cea din cont este determinată de decalajul în timp între cele două faze ale metamorfozei mărfii, procesul de schimb poate fi asigurat când moneda devine din nou activă efectuându-se plăţi, încasări, se pune în circulaţie.

    De exemplu, amânarea plăţii unei mărfi, creează monedă inactivă. Într-o economie se produc acele tranzacţii financiare între subiecţii economici care realizează transferul banilor de la cei care îi au şi nu-i cheltuiesc la cei care nu-i au dar doresc să-i cheltuiască.

    Iată cum se poate efectua transferul banilor din monedă inactivă în monedă activă. Subiectul Tipul tranzacţiilor Total economic Cu mărfuri Cu bani. Deci are loc transformarea monedei inactive Br în mijloc de schimb Bs monedă activă. Prin urmare, rezultă două fenomene fundamentale ale câmpului monetar: cererea de bani; cererea de instrumente financiare nemonetare. În economie, mai apar două fenomene speciale ale tranzacţiilor financiare: - vânzarea mărfurilor pe credit fără utilizarea banilor ; - intermedierea financiară împrumutarea banilor fără cumpărarea de mărfuri.

    Sunt situaţii când vânzătorul mărfii Sv este şi creditor Scr :. Banii creaţi de instituţiile financiare Bf sunt asemănători cu moneda inactivă Br , cu deosebirea că se transformă rapid în mijloc de schimb. Schimbarea calităţii banilor în procesul de intermediere are importanţă pentru înţelegerea mecanismului creării şi desfiinţării distrugerii banilor.

    Moneda si credit carte online

    Urmare credit fapt, piaţa valutară a dobândit un nou conţinut, dat în primul rând de credit derulării moneda bancare. Moneda Evul Carte, ele au fost emise de regi, carte căpeteniile feudale şi de oraşe. See the brain science. Circulaţia online şi circulaţia banilor Fenomenul marfă — bani M credit B şi bani - online B — Online conţine două elemente contradictorii: - marfa carte valoare de schimb; - marfa ca valoare de întrebuinţare. Avem peste 6. Mai mult, cursul valutar este influenţat de moneda pe piaţa valutară.

    Moneda si credit carte

    Pentru a-şi proteja economiile, populaţia s-ar orienta către titluri moneda guvernelor online companiilor carte. Funcţionarea acestui sistem a asigurat stabilitatea monetară şi reglarea spontană a credit de bani în circulaţie. În aceste condiţii, moneda online avea bineînţeles şi o convertibilitate în valută, credit sensul că credit putea carte preschimbarea într-o moneda la cursul oficial, paritar, moneda la raportul între conţinuturile legale definitorii de metal ale monedelor în cauză. Portofoliu de Depozite la vedere: mil. Măsurile restrictive introduse în urma crizei online din — au restrâns carte în şi au înlăturat-o în

    Moneda si credit

    Moneda si credit carte online

    În aceste condiţii, aurul monetar păstrat în rezerva băncii continua să îndeplinească funcţia de etalon şi de rezervă, fără prezenţa lui în circulaţie. Acest mecanism de convertire a funcţionat atât pe plan intern România cât şi pe plan extern.

    Funcţiunea lui a fost relativ normală atâta timp cât a existat un anume echilibru între cantitatea de aur — monedă şi necesarul de monedă — hârtie cerut de schimbul de mărfuri în ascensiune. Dacă mărimea depozitului de aur — monedă era funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de a procura aurul — monetar, cantitatea de semne monetare era dependentă de volumul tranzacţiilor.

    În cele din urmă se va produce dezechilibrul între cererea şi oferta de monedă, fenomenul finalizându-se cu desprinderea monedei — semn de metalul - monetar. Asemenea fapte imprimând mecanismelor monetare noi caracteristici:4 - cu toate că aurul monetar continuă să funcţioneze ca etalon şi rezervă, slăbeşte considerabil legătura directă cu moneda — semn; - se vor include în structura rezervelor bancare, alături de metalul monetar, titlurile de creanţă efecte de comerţ, efecte bancare etc.

    Crearea monedei — semn rămâne de competenţa băncilor, dar garanţia materială trece treptat în economie, identificându-se cu mărfurile produse. Crearea acestei monede semnifică punerea în circulaţie a unei cantităţi de masă monetară şi nicidecum substituirea unei forme a acesteia cu alta. Prin urmare, depozitele de bilete de bancă într-un cont la vedere nu antrenează apariţia de noi semne monetare, ci doar transformarea monedei de hârtie care dispare în monedă scripturală care apare , cantitatea totală de monedă în circulaţie rămânând invariabilă.

    Dimpotrivă, crearea de monedă este rezultatul unor diverse operaţiuni bancare, dintre care cea mai importantă este acordarea de împrumuturi credite ;. Încrederea în moneda de hârtie emisă de alte ţări trebiua pregătită şi câştigată în timp de factori similari celor interni. Faptul acesta s-a produs în anul şi a coincis cu momentul creării Sistemului Monetar Internaţional prin Acordurile Conferinţei Financiare şi Monetare de la Bretton Woods.

    Astfel, crearea în a mecanismelor monetare va duce la apariţia unor noi elemente care vor modifica raportul dintre moneda — marfă şi moneda — semn: - moneda — semn, sub denumirea de valută, va prelua integral rolul de instrument al tranzacţiilor pe plan internaţional, fiind legată însă de metalul monetar prin mecanismul convertibilităţii externe.

    Acest sistem a funcţionat pe baza etalonului aur — devize respectiv aur — dolar , dolarul SUA devenind moneda de rezervă a acestuia. Moneda americană a prezentat încredere datorită garantării cu aur a dolarilor aflaţi în circuit extern de către Sistemul Rezervelor Federale ale SUA. Acest sistem era obligat să convertească în aur sumele în dolari deţinute de băncile centrale ale ţărilor membre ale F. Ca urmare, depozitul bancar constituit din metalul monetar şi titlurile de creanţă acceptă şi valutele monede naţionale ale altor ţări care au pătruns în economie ca rezultat al tranzacţiilor; - în are loc suspendarea convertibilităţii externe a dolarului SUA în metalul monetar, moment care a corespuns cu excluderea acestuia de la baza sistemelor monetare naţionale şi a celui internaţional.

    Deci, dolarul se transformă într-o marfă obişnuită care se alătură celorlalte bunuri la formarea unui nou tip de etalon, cel al puterii de cumpărare. Totodată au loc evenimente inedite şi deosebite în ce priveşte moneda — semn. Se produce emisiunea de monedă în context internaţional de cătrte F. Astfel de monede de cont s-au afirmat tot mai mult în cadrul mecanismelor monetare şi acceptate în structura rezervelor monetare, utilizându-se în diverse operaţiuni pe pieţele monetare şi de capital.

    Prezentul cunoaşte şi o propunere de monedă supranaţională, adică instalarea unui mecanism de compensare între băncile centrale naţionale care să fie bazat pe o monedă universală.

    Prin aceasta se presupune crearea unei instituţii monetare supranaţionale care ar emite o monedă considerată a fi unicul activ pe care fiecare bancă centrală îl poate deţine.

    În acest sens, fiecare naţiune ar fi obligată să-şi abandoneze autonomia în termeni de politică monetară, în avantajul instituţiei monetare supranaţionale. În vederea edificării unei imagini cât mai complete asupra evoluţiei istorice a monedei, vom prezenta în continuare momentele cele mai semnificative pe care le-a cunoscut moneda de la apariţie şi până astăzi Talerul va da naştere dolarului; - secolul XVI, creşterea de şase ori a numerarului şi de trei ori a preţurilor şi efectuarea de importuri masive de metale preţioase în special , argint provenind din America; - , crearea la Amsterdam a unei pieţe monetare mondiale; - , emiterea în Imperiul Britanic a monedei — hârtie; - , monopolizarea emisiunii bancnotelor de către Banca Angliei; - , curs forţat al biletelor emise de bancă în Franţa John Law , - , curs legal în exclusivitate acordat aurului în Anglia; - , instituira bimetalismului aur — argint în S.

    Raportul legal între aur şi argint este de 1 la 15,5; - , limitarea puterii liberatorii a monedei în Anglia; - , restabilirea convertibilităţii în Anglia; - , instituirea bimetalismului în România.

    Crearea Sistemului Monetar Naţional. Crearea Uniunii Monetare Latine. Debutul demonetizării argintului în S. Sistemul Rezervelor Federale ; - , suspendarea convertibilităţii bancnotelor în aur în toate ţările beligerante inclusiv în România ; - , recunoaşterea principiilor etalonului aur — devize gold — exchange standard la Conferina Mondială Monetară de la Geneva; - , restabilirea etalonului aur în Anglia.

    Lira sterlină îşi regăseşte paritatea sa dinainte de război; - , restabilirea convertibilităţii franacului francez; - — , crearea Băncii Reglementelor Internaţionale România, membru fondator ; - , suspendarea convertibilităţii lirei sterline în Anglia. Generalizarea controlului schimburilor şi flotarea monedelor. Crearea blocurilor monetare; - , eşecul Conferinţei de la Londra privind stabilizarea cursurilor de schimb ale monedelor;.

    Aplicarea etalonului aur — devize care permite guvernelor străine să convertească în aur dolarii pe care îi deţin în rezervă la Banca Cenrală; - iulie , Conferinţa Financiară şi Monetară Internaţională de la Bretton Woods, unde s-au pus bazele unei instituţii monetare internaţionale — Fondul Monetar Internaţional — ca organism de supraveghere a evoluţiilor sistemelor monetare naţionale în context internaţional, de sprijin financiar şi tehnic şi de intervenţie în situaţii dificile; - — , punerea în funcţiune a S.

    Opt ţări se angajază să intervină pe piaţa aurului pentru menţinerea preţului la 35 dolari uncia; - — , revizuirea grilelor de paritate: devalorizarea lirei sterline, revalorizarea D. Prima devalorizare a dolarului S. Lărgirea marjelor de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor aderente; - , crearea Şarpelui Monetar European, limitând marjele de fluctuare ale monedelor aderente; - , a doua devalorizare a dolarului S.

    Redefinirea D. Crearea ECU definit pe baza unui coş de 9 monede ale ţărilor membre; - , redefinirea D. Introducerea EURO ca monedă oficială în cele 11 state ca unitate de cont. Numărul statelor membre U. Talerul olandez, moneda mare de argint de peste 27 grame, avea pe o faţă efigia unui leu ridicat în două picioare, de unde şi denumirea de Loventhaler sau talerul-leu.

    În Ţările Române, el a dominat circulaţia monetară, alături de asprul turcesc, fiind cunoscut sub denumirea simplă de leu. Deşi a circulat doar un secol, după ce a dispărut fiind înlocuit de alte monede, leul a rămas în conştiinţa populaţiei româneşti şi în practica utilizării ca monedă de calcul şi de măsurare a valorii mărfurilor şi a altor monede până în a doua jumătate a secolului al XIX —lea.

    Pe lângă taleri şi aspri turceşti, în secolele XVI-XVII circulau şi dinari ungureşti, care se mai numeau şi bani, având jumătate din valoarea asprului. Mai târziu, valoarea asprului şi dinarului-ban devine egală, iar populaţia îi numeşte pe ambii, simplu, bani.

    Unele documente ale vremii menţionează vânzări de bunuri pe sapri-bani, iar altele vorbesc doar de sume de bani. Astfel, expresia românească generală a valorii monetare, a preţurilor în bani, vine de acum trei-patru secole. Realizarea operaţiunii de troc impunea reunirea a două condiţii: - existenţa a două contraprestaţii simultane şi complementare, derivând din dorinţele celor doi parteneri; - estimarea celor două contraprestaţii la aceeaşi valoare de către cei doi.

    Această modalitate limita schimburile şi nu se dădea posibilitatea formării unui ansamblu de preţuri, adică a unei scări de valori care să facilitaze evaluarea bunurilor. În vederea îndeplinirii acestei funcţii, moneda trebuie să îndeplinescă mai întâi cele două funcţii: - moneda, măsură a valorilor; - moneda, instrument de rezervă a valorii. Moneda reprezintă o unitate de calcul cu ajutorul căreia se măsoară şi cumpără bunurile, mărfurile şi seviciile eterogene, trecute, prezente sau viitoare.

    Ca urmare, valoarea mărfurilor respective se exprimă prin preţul lor, într-o monedă specifică, sau prin raportul cantităţii de monedă la o cantitate de bunuri.

    Prin utilizarea monedei se poate determina o scară generală a preţurilor, adică se poate face un raport de schimb comparabil într-o unitate de măsură comună.

    Prin monedă trebuie să se asigure permananţa valorilor măsurate. În situaţia în care împrumutăm o anumită cantitate de monedă, trebuie să avem siguranţa că nu vom fi nevoiţi să restituim o valoare superioară celeia pe care am îmrumutat-o.

    Când utilizăm moneda fie ca intermediar al schimburilor, fie ca măsură a valorilor, fie ca instrument de rezervă a valorii, ea posedă o calitate constantă, anume aceea de a fi imediat convertibilă transformabilă, schimbată într-un bun sau serviciu oarecare.

    Ca urmare, cel care posedă moneda are marea posibilitate de a alege, moneda fiind purtătoare de opţiuni. Astfel, puterea de a alege este evidenţiată, în analiza modernă, prin noţiunea de lichiditate. Dacă mărfurile bunurile au o destinaţie particulară care le conferă o relativă rigiditate, atunci moneda neavând vreo destinaţie particuală, neavând rigiditate, reprezintă lichiditatea prin excelenţă.

    Puterea de cumpărare a monedei, expresie a potenţialului economic. Puterea de cumpărare a unei unităţi monetare exprimă volumul de mărfuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu această unitate, într-o perioadă şi pe o arie geografică determinată, comparativ cu o altă perioadă luată ca bază de comparaţie. Indicele puterii de cumpărare a unei sume exprimate în unităţi monetare evoluează în sensul invers evoluţiei indicelui preţurilor.

    Prin urmare, avem de-a face cu puterea de cumpărare internă, generală, a unei sume de monede. Mai exact, dacă indicele preţurilor este în anul respectiv , indicele puterii de cumpărare a unei unităţi monetare va fi 92,5. Există şi indici parţiali ai preţurilor: indicele preţurilor produselor industriale, agricole, bunurilor de consum, serviciilor etc. În vederea determinării cât mai corecte a puterii de cumpărare interne a monedei sunt necesare două condiţii:7 - alegerea indicelui preţurilor care prezintă interes pentru analiza ce se efectuează; - calcularea corectă a acestui indice.

    Prima condiţie este urmarea faptului că diferitele categorii de preţuri nu evoluează uniform. De aceea, în cazul în care analiza efectuată se referă la o anumită categorie de preţuri, este necesar să se utilizeze indicele aferent acestor preţuri ex.

    Dacă se urmăreşte evoluţia puterii de cumpărare în ansamblu, se utilizează indicele general al preţurilor. Dacă ne referim la corectitudinea calculării indicelui preţurilor, trebuie să se ştie că orice indice cuprinde o anumită doză de relativitate, inerentă grupării preţurilor alese la calcularea indicelui şi totodată ponderii stabilite pentru fiecare marfă sau serviciu luat în calcul.

    Dacă un indice al preţurilor nu poate fi ideal, el va trebui, totuşi, să fie astfel calculat, încât să se apropie cât mai mult de realitate. Numai atunci el va reflecta puterea de cumpărare efectivă a monedei naţionale.

    Şi în aceste condiţii, capacitatea de exprimare a acestui indice este relativ redusă, deoarece el nu ţine seamă de evoluţia veniturilor evidenţiate în moneda respectivă care, la un nivel dat al preţurilor mărfurilor şi serviciilor disponibile pe piaţă, influenţează şi ele puterea de cumpărare a monedei deţinute de populaţie. Dar, puterea de cumpărare astfel calculată a unei unităţi monetare nu exprimă nici un fel de relaţie faţă de unităţile monetare străine de ex. Pentru aceasta, în activitatea practică de analiză monetară se apelează şi la alţi doi indici ai puterii de cumpărare a monedei cazul României :.

    Academiei Române, Bucureşti, , pg. Puterea de cumpărare a banilor deţinuţi de populaţie - indicator denumit şi puterea de cumpărare a populaţiei sau puterea de cumpărare a veniturilor băneşti ale populaţiei — exprimă capacitatea reală de cumpărare a veniturilor băneşti ale populaţiei într-o anumită perioadă, faţă de o altă perioadă luată ca bază de referinţă.

    Acest indicator are în vedere pe de o parte, evoluţia preţurilor, iar pe de altă parte, evoluţia veniturilor băneşti ale populaţiei. Toate ţările stabilesc şi urmăresc corelaţia dintre veniturile nominale ale populaţiei, pe de o parte, şi evoluţia preţurilor, pe de altă parte, pentru a asigura pe cât posibil, realizarea creşterii prevăzute a veniturilor reale ale acesteia, adică a puterii de cumpărare a veniturilor băneşti ale populaţiei.

    Puterea de cumpărare a monedei naţionale faţă de aceea a monedelor străine puterea de cumpărare pe plan extern a monedei naţionale reflectă raportul dintre puterile de cumpărare interne ale monedelor comparate. În altă ordine de idei, puterea de cumpărare externă a monedei naţionale depinde, pe de o parte, de evoluţia preţurilor interne din ţara pentru care facem comparaţia, iar pe de altă parte, de evoluţia preţurilor din ţara cu care ne comparăm. Ca şi în cazul puterii de cumpărare interne a monedei, puterea de cumpărare externă a acesteia se calculează pe structuri diferite de mărfuri şi servicii.

    Prin urmare, se poate lua în calcul întreaga producţie naţională desigur, pe eşantioane sau numai producţia destinată exportului, operaţiile necomerciale etc. Determinarea puterii de cumpărare externe este mult mai greu de realizat decât în cazul determinării puterii de cumpărare interne. Greutatea începe de la stabilirea unei perioade de bază satisfăcătoare, a unui eşantion satisfăcător, a unei ponderi satisfăcătoare.

    Dacă se aleg produsele cele mai reprezentative pentru economia unei ţări, ele nu vor corespunde cu produsele reprezentative ale celeilalte. Dacă se aleg produsele de consum curent, acestea fac obiectul anumitor tradiţii şi obiceiuri specifice, diferite de la ţară la ţară, astfel încât nici indicii preţurilor acestor produse nu sunt comparabili. În privinţa indicelui preţurilor de comerţ exterior, greutatea dificultatea rămâne aceeaşi, deoarece gama şi ponderea acestor produse diferă de la o ţară la alta.

    O complicaţie în plus, indiferent de conţinutul eşantionului, o creează calitatea produselor şi serviciilor luate în calcul, care este şi ea mult diferită. Acest raport are de asemenea, un caracter relativ, dintr-o serie de motive, indiferent dacă avem de-a face cu cursul valutar determinat de cererea şi oferta de valută pe piaţa de schimb, sau cu cursul valutar oficial stabilit de Banca Centrală sau de o instituţie similară şi aprobat de organele competente, atunci când în ţara respectivă nu există o piaţă valutară.

    În concluzie putem spune că în toate accepţiunile puterii de cumpărare a monedei, evoluţia preţurilor constituie barometrul, mai mult sau mai puţin exact, al puerii de cumpărare a banilor.

    Pentru aceasta, preocuparea autorităţilor statale în vederea asigurării stabilităţii puterii de cumpărare a monedei naţionale, este nemijlocit legată de aceea a asigurării stabilităţii preţurilor. Stabilirea puterii de cumpărare a monedei, 8 C. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, , pg. În România, banii au pe plan intern, în condiţiile economiei de piaţă concurenţiale, o putere de cumpărare stabilă atunci când şi atâta vreme cât există un echilibru între cererea solvabilă şi producţia de mărfuri şi servicii oferită de piaţă.

    Când mecanismul pieţei acţionează în toată libertatea sa, orice depăşire de către cererea solvabilă a producţiei oferite pe piaţă determină o creştere a preţurilor, în timp ce orice depăşire de către producţia oferită pe piaţă a cererii solvabile determină o scădre a preţurilor.

    Dacă depăşirea de către cererea solvabilă a producţiei obţinute oferite pe piaţă are o cauză monetară, fenomenul este cunoscut sub denumirea de inflaţie, iar în caz contrar, al insuficienţei cererii solvabile provocate, de asemenea, de o cauză monetară, el este cunoscut sub denumirea de deflaţie.

    Toate speculaţiile care se pot face pe seama conţinutului noţiunilor de inflaţie şi deflaţie, sau pe aceea a factorilor care declanşază aceste fenomene, fondul problemei rămâne acelaşi. Creşterea inflaţionistă a preţurilor este procesul cel mai frecvent care se întâlneşte în economia de piaţă. Respectiva creştere duce la realizarea unui nou echilibru relativ pe piaţă, prin readaptarea la un alt nivel, mai redus, a cererii solvabile la producţia oferită pe piaţă: golul inflaţionist a fost acoperit prin creşterea preţurilor.

    În calitatea sa de etalon al valorii sau unitate de calcul este relativ simplu de a determina valoarea unei monede în raport cu un bun. Ea se măsoară prin cantitatea din acest bun ce poate fi cumpărată cu această monedă. Preţul monedei în raport cu un bun este inversul preţului monetar al bunului respectiv. Stabilirea valorii unei monede în raport de toate bunurile sau în raport de cele mai reprezentative, este mult mai dificilă. Pe plan naţional, valoarea unei monede P. Preţul lor este exprimat în unităţi monetare leu, euro, dolar etc.

    Produsul 1 0,05 6,15 Produsul 2 0,08 36,08 Produsul 3 0,08 38,24 Produsul 4 0,12 54,12 Produsul 5 0,05 22,55 Produsul 6 0,07 32,13 Produsul 7 0,10 78 7,80 Produsul 8 0,05 45 2,25 Produsul 9 0,07 53,06 Produsul 10 0,01 99 0,99 Produsul 11 0,07 4. După cum s-a mai subliniat, pentru stabilirea puterii de cumpărare a unei monede, indicele preţurilor de consum este deosebit de semnificativ. Practica din ţările dezvoltate din punct de vedere economic, subliniază prin ponderile utilizate, aspecte semnificative ale standardului de viaţă.

    De-a lungul istoriei, moneda şi semnele au evoluat şi ele o dată cu evoluţia economică a lumii. De fiecare dată, au apărut noi monede, altele s-au extins şi s-au impus rapid sau treptat, unele au dispărut.

    Paralel cu această evoluţie, diferitele teorii monetare au imprimat monedei sau semnelor monetare semnificaţii, funcţii şi acţiuni specifice potrivit propriilor lor susţineri.

    În momentele în care monedele au circulat cu valoare integrală şi când utilizarea expresiei de monedă ca purtător de valoare ar fi putut fi considerată abligatorie, moneda nu a fost decât un semn. Aceasta deoarece, moneda îşi pierde treptat o parte din substanţa sa materială după intrarea în circulaţie şi devine cu timpul reprezentatnta propriei valori, în condiţiile în care reprezentarea este sensibil apropiată de valoarea sa.

    Mai mult, în economia de piaţă concurenţială acţionează factori multipli care modifică frecvent şi de substanţă valoarea monedei, neţinând cont de formele ei de reprezentare. În funcţie de aceste cerinţe, încercăm să facem o clasificare a semnelor monetare după anumite criterii: - după forma de existenţă a monedei, avem: - moneda materială moneda metalică şi moneda de hârtie ; - moneda de cont scripturală.

    Moneda metalică îşi găseşte originea în perioada antichităţii, când ea era reprezentată de bunurile materiale şi mai târziu de metalele preţioase. În momentele actuale, moneda metalică se rezumă numai la rolul de monedă divizionară. Monedele de hârtie sunt prezentate sub forma bancnotelor, iniţial convertibile în metal preţios, astăzi prezentându-se ca monezi fiduciare, nefiind convertibile în aur sau argint.

    Moneda de cont scripturală a apărut şi i-a crescut rolul o dată cu dezvoltarea activităţii băncilor. În baza depozitelor constituite la bănci de către operatorii economici şi înregistrate, ca atare, în conturile lor, acestea pot dispune de plăţi către alţi titulari de depozite.

    Prin urmare, circulaţia monedei se rezumă numai la înregistrări în conturile bancare, transferul făcând-se prin diminuarea depozitului dintr-un cont şi majorarea depozitului în alt cont. Soldul creditor al contului curent al unui operator economic reprezintă de fapt moneda scripturală temporar statică şi care poate deveni mobilizabilă prin instrumente specifice: cecuri, ordine de plată, ordine de virament etc. Moneda electronică de ex.

    Operatorii economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi primeau în contrapartidă echivalentul lor în aur — monedă; - moneda creată de tezaur, care vizează îndeosebi moneda divizionară. Aici este impotant a se sublinia rolul statului în economia modernă în privinţa creaţiei monetare de ansamblu, cât şi în domeniul politicilor monetare; - moneda creată de bănci, relevă rolul decisiv ce revine băncilor în creaţia monetară, pe de o parte, prin emiterea biletelor de bancă de către Banca Centrală şi, pe de altă parte, prin crearea monedei de cont de către băncile comerciale.

    Ele sunt valori fiduciare, acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă, atribuindu-li-se o anumită putere de cumpărare. Aceasta era una dintre convertibilităţile interne.

    Mai târziu, ca şi în zilele noastre, unica formă de convertibilitate este cea externă; - moneda neconvertibilă este moneda care circulă numai în cadrul graniţelor unei ţări. Sistemul monetar este o formă de organizare monetară instituită de stat prin acte normative, în cadrul căreia se prevede o circulaţie de monezi cu valoare proprie deplină. Prin extindere, termenul se mai foloseşte şi pentru acele sisteme care definesc unitatea monetară printr-o cantitate de aur şi chiar pentru orice alt sistem bănesc, deşi această generalizare nu este de natură să contribuie la mai buna înţelegere a fenomenelor şi tehnicilor monetare.

    Urmare confuziei create, în vorbirea curentă nu se mai face nici o deosebire între un sistem monetar şi un sistem bănesc. Sistemul bănesc deci, reprezintă un ansamblu de norme legale şi instituţii care reglementează, organizează şi respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat.

    Aceste norme şi instituţii servesc la realizarea obiectivelor politicii economice, sociale, financiare şi de credit urmărite de fiecare stat. Unele sisteme băneşti sprijină şi tendinţele de dominaţie ale regimului respectiv.

    Sistemul bănesc al S. Organizarea sistemului bănesc este determinată de stadiul de dezvoltare economică şi politică a statului, precum şi de corelaţia cu sistemul bănesc al altor state sau cu normele convenite pe plan internaţional.

    Prin sistemul bănesc sunt reglementate următoarele elemente ale circulaţiei băneşti:. Caracteristicile banilor în circulaţie implică atât un anumit conţinut al normelor monetare, cât şi un anumit profil al instituţiilor monetare. Ţările cu economie de piaţă concurenţială, au în circulaţie, în principal, următoarele instrumente monetare: - bancnotele, emise de o bancă centrală; - banii divizionari, emişi de stat; - banii de cont bani scripturali emişi — în condiţiile stabilite de sistemul bănesc - de băncile comerciale pe calea operaţiunilor de credit.

    Aceşti bani circulă numai prin viramente şi transferuri între conturile bancare. În unele ţări circulă şi bilete emise de Ministerul Finanţelor bani de tezaur. La baza sistemului bănesc din ţările capitaliste dezvoltate s-a aflat în general, până la perioada actuală, etalonul aur sau argint sistemul bănesc metalist şi apoi etalonul aur — devize.

    Acesta din urmă a fost un produs al necesităţii: trecerea capitalismului la stadiul monopolist, la imperialism, a creat premisele subminării circulaţiei interne şi internaţionale a aurului şi, ca urmare, ale lichidării sistemelor băneşti naţionale bazate pe etalonul aur clasic. Marile puteri economice au acaparat aurul şi l-au menţinut prin toate mijloacele în tezaurul lor, acest metal fiind considerat drept una din armele necesare pentru realizarea expansiunii şi dominaţiei mondiale.

    În faţa acestei situaţii, soluţia la care s-au oprit statele dezvoltate din punct de vedere economic, după primul război mondial, în problema organizării sistemelor băneşti naţionale a fost aceea a înlocuirii etalonului aur cu etalonul aur — devize.

    Noul sistem introducea alături de aur, ca instrumente de rezervă şi plată cu caracter internaţional, unele monede naţionale şi anume cele ale unor state cu mare pondere în comerţul internaţional. Dar, îmrejurările din perioada interbelică au arătat că sistemele băneşti bazate pe etalonul aur — devize s-au aflat în faţa unor mari dificultăţi de funcţionare.

    Apare sistemul bănesc nominalist. Ulterior, s-a ajuns la dezechilibre monetare de mare amploare, la deprecierea inflaţionistă a banilor, la restricţii şi discriminări comerciale şi valutare, iar în cele din urmă la serioase implicaţii economico — sociale.

    Etalonul aur — devize ca bază a sistemului bănesc a putut fi de asemenea folosit la ruperea unităţii istorice pe plan mondial a sistemelor băneşti naţionale, existentă pe timpul etalonului aur, aflându-se la originea formării de blocuri şi zone. Cu toate acestea, etalonul aur — devize a fost pus în şi la baza Sistemului Monetar Internaţional. Datorită puternicelor dezechilibre economice şi monetare internaţionale, caracteristice deceniilor şase şi şapte, etalonul aur — devize nu s-a mai putut menţine la baza sistemelor băneşti.

    În acest sens, fiecărei ţări revenindu-i rolul de a adopta normele de reglementare a relaţiilor monetare şi financiare pe care le-a considerat mai potrivite pentru obiectivele economice proprii, cu atât mai mult cu cât S. Ca o consecinţă a celor prezentate mai sus, chiar în cazurile în care unitatea monetară a unei ţări continuă să fie definită legal printr-o cantitate de aur, această definiţie are un caracter formal, iar valoarea unităţii se exprimă practic în raport cu o altă monedă, cu D.

    Stabilitatea puterii de cumpărare a banilor depinde, după înlăturarea etalonului aur, de activitatea conştientă a organelor prevăzute în sistemul bănesc, în aplicarea legii circulaţiei băneşti. Sistemul Monetar Internaţional reprezintă o reglementare convenită, coerentă, a raporturilor de plăţi şi de lichidare a angajamentelor existente între ţări, determinată de schimburile comerciale, de mişcările de capitaluri şi de creşterea economică.

    În domeniul respectiv, fiecare ţară a dorit să-şi păstreze un maxim de libertate de acţiune, în vederea apărării propriilor interese. Într-o lume interdependentă însă, politica unei ţări se repercutează prin efectele ei şi asupra altei ţări, iar pentru evitarea unor conflicte prejudiciabile pentru toţi şi promovarea unei cooperări avantajoase, sunt necesare reguli adoptate prin consens, specificate suficient de clar şi recunoscute pe plan cât mai larg ca având un caracter echitabil.

    Acest sistem monetar se mai poate defini ca fiind un cod de conduită care să ajute la dirijarea comportamentului monetar în relaţiile specifice unei lumi interdependente. Reglementarea relaţiilor monetare internaţionale, însoţită de aspectele instituţionale corespunzătoare - expresii ale cooperării internaţionale specifice, îndeosebi perioadei de după cel de-al doile război mondial - trebuie să înfăptuiască cel puţin trei obiective: - asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice dintre monede.

    Aceasta trebuie să aibă în vedere promovarea certitudinii şi echităţii în tranzacţii şi înlăturarea mişcărilor speculative de capitaluri; - crearea unei rezerve internaţionale, suficientă cantitativ şi calitativ pentru îndeplinirea corectă a funcţiilor sale; - instituirea unor mecanisme de ajustare echilibrare a balanţei plăţilor curente, în cazul unor deficite durabile ale schimburilor economice cu străinătatea şi chiar al unor excedente exagerate.

    Cele mai multe probleme pe care S. Sistemul Monetar Internaţional de la Bretton Woods , de ex. Prin urmare, cât timp Sistemul Monetar Internaţional se foloseşte de o monedă naţională , el este de fapt un sistem valutar internaţional, iar atunci când va dispune de o monedă internaţională, suntem îndreptăţiţi să spunem că îşi va merita numele.

    Până atunci, utilizăm denumirea de S. Primii paşi făcuţi în direcţia reglementării internaţionale a relaţiilor monetare au avut un caracter limitat o anumită zonă sau regiune geografică datează încă dinainte de primul război mondial. Aici amintim uniunile monetare. Perioada interbelică este caracterizată de blocurile monetare, care au devenit după cel de-al doilea război mondial zone monetare. Deoarece uniunile şi blocurile monetare au reprezentat interesele numai unui singur grup de ţări, problemele relaţiilor internaţionale nu au putut fi rezolvate satisfăcător, venind deseori în conflict cu interesele altor ţări sau grupuri de ţări şi determinând contramăsuri din partea partenerilor de schimburi.

    Totuşi, S. Între anii — s-a încercat o reformă a S. Actualmente nu mai putem vorbi de existenţa unui S. În acest sens, mai trebuie reţinut că ţările cu economiile în curs de dezvoltare, fac eforturi substanţiale în vederea restructurării relaţiilor valutar — financiare, în cadrul noii ordini economice mondiale.

    Sistemul Monetar European - S. European Monetary System — E. Obiectivul acestui sistem l-a constituit crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa de Vest, precum şi o mare convergenţă a politicilor financiare şi economice ale ţărilor participante, printr-un sistem complex de cursuri valutare şi de intervenţie, combinat cu largi facilităţi de credit. Conform rezoluţiei Consiliului European din dec. European Currency Unit — unitate monetară europeană.

    ECU a fost, după cum se ştie, o veche monedă franceză care a circulat în Evul Mediu. Acest instrument monetar artificial a fost utilizat ca numitor comun pentru mecanismul cursurilor valutare, al intervenţiei pe pieţele valutare şi al tranzacţiilor Fondului European de Cooperare Monetară, precum şi ca mijloc de decontare între autorităţile monetare ale ţărilor membre ale C.

    Iniţial, valoarea şi structura ECU au fost considerate ca fiind aceleaşi ca ale E. European Unit of Accuont — unitate de cont europeană , introdusă în aprilie în sfera tranzacţiilor economice şi financiare dintre C.

    Pe lângă rolul asumat în cadrul Convenţiei de la Lome, EUA a mai fost folosită în operaţiile Băncii Europene de Investiţii şi în evidenţele bugetului comunitar. Unitatea de cont europeană EUA a fost constituită dintr-un coş valutar în care au intrat cele 15 monede ale ţărilor membre ale C.

    Folosirea sa a fost însă limitată. Ponderea iniţială a monedelor din coşul ECU a fost stabilită în funcţie de nivelul participării la comerţul intercomunitar, de mărimea P. Nu a fost prevăzute revizuiri automate ale structurii coşului ECU, în cazul modificării cursurilor centrale în cadrul S.

    Ponderea monedelor respective putea fi modificată la fiecare 5 ani. Fiecare monedă care participa la S. Deciziile importante cu privire la politica cursurilor valutare a ţărilor participante la S. Creanţele şi datoriile care derivau din intervenţii erau convertite în ECU şi înscrise în Registrele Fondului.

    Instituţia respectivă a fost creată în aprilie cu scopul de a promova îngustarea progresivă a limitelor de fluctuare a monedelor C.

    Dar şi în ţările U. Pe fondul evenimentelor din căderea zidului Berlinului urmată de reunificarea Germaniei, dezmembrarea URSS , la scurt timp după ce Comunitatea Europeană a aprobat Actul Unic vest — european, Jacques Delors, pe atunci preşedinte al Comisiei Europene, a dat publicităţii un raport crucial, care a reluat ideea Uniunii Economice şi Monetare.

    La fel ca şi Raportul Werner, Planul Delors, adoptat la Madrid în iunie , a prezentat cele trei etape pentru implementarea uniunii monetare, chemând la crearea unei singure monede europene. Raportul a fost apreciat atât de persoane care considerau că integrarea este cea mai bună modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât şi de persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comerţului liber şi ale unor rate de schimb stabile.

    Mulţi specialişti au considerat EURO ca fiind cea mai bună modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare internaţională regională, deoarece introducerea unei monede unice este prin natura sa ireversibilă.

    Odată ce monedele şi politicile monetare naţionale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea să fie aduse înapoi. Tratatul de la Maastricht se prezintă ca un document unic, cu o structură complexă, care asociază elemente eterogene, cuprinzând dispoziţii prin care se modifică tratatele originare titlurile II, III şi IV dar şi dispoziţii noi ce relevă cooperarea interguvernamentală titlurile V şi VI , categorii diferite între care a trebuit să se organizeze punţi de legătură prin dispoziţii comune şi finale titlurile I şi VII.

    Tratatul asupra Uniunii Europene este completat de un număr de 17 protocoale care fac parte integrantă din tratat, din care 16 sunt anexate la Tratatul CEE şi numai protoculul al 17 — lea este anexat la Ttatatul asupra U.

    Continent, Sibiu, , pg. Marin coord. Independenţa Economică, Brăila, , pg. Procesul de unificare monetară prefigurat prin Tratatul de la Maastricht nu este unul cu mai multe trepte, deoarece, din punct de vedere juridic, el este deschis în mod egal tuturor ţărilor semnatare.

    Intr-adevăr, spre deosebire de Tratatul de la Roma, care a fost semnat în anul de numai şase state, Tratatul de la Maastricht a fost elaborat cu participarea tuturor ţărilor implicate.

    Cu toate acestea, există unele dispoziţii care permit ca, în practică, uniunea să fie realizată în mai multe etape, după un anumit program şi îmbrăcând un caracter comunitar. Aşadar, unul din principiile Uniunii Monetare Europene este convergenţa în trei faze, după cum urmează: Faza I — , ca primă etapă, aflată deja în derulare în momentul semnării tratatului a început în iulie a rămas rezervată înfăptuirii depline a pieţei unice, a liberei circulaţii a capitalurilor şi intensificării coordonării politicilor monetare şi economice ale statelor membre.

    Alegerea datei de 1 iulie s-a datorat faptului că aceasta coincidea cu data intrării în vigoare a Directivei privind libera circulaţie a capitalurilor în Uniunea Europeană. Prevăzută să înceapă la 1 ianuarie , faza a II-a — sau — , s-a caracterizat printr-o coordonare mai strânsă a politicilor economice şi o accentuare a disciplinei bugetare, realizată îndeosebi prin interzicerea acoperirii deficitelor entităţilor publice prin credite acordate de băncile centrale.

    Tot la 1 ianuarie a fost înfiinţat Institutul Monetar European cu rolul de a contribui la mai bună coordonare a politicilor monetare în Europa şi de a asigura tranziţia spre Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale şi moneda unică. Faza a III-a începând cu 1 ianuarie sau 1 ianuarie a fost definită ca momentul în care se înfăptuieşte faza finală a Uniunii Economice şi Monetare, în care intră numai ţările care îndeplinesc criteriile de convergenţă.

    Această perioadă se caracterizează prin: - fixarea irevocabilă a ratelor de schimb 31 dec. Ireversibilitatea procesului de unificare rezultă din: - fixarea unei scadenţe 1 ian. Aceasta este emisă de Banca Centrală Europeană, iniţial prin preschimbarea depozitelor în diverse monede naţionale existente în conturile deschise pe numele băncilor centrale naţionale, iar apoi prin operaţiuni proprii.

    I a fost organismul chemat să supravegheze şi să sprijine aplicarea S. Monedă, bănci, credit. Vezi oferta pe librariadelfin. Livrare gratuita la 10 produse comandate. Inchide Favorite. Produsul a fost adaugat cu succes in lista de produse favorite. Ok, inchide. Produsul a fost sters cu succes din lista de produse favorite. Inchide Cos de cumparaturi. Produsul a fost adaugat cu succes in cosul tau de cumparaturi.

    Cosul tau de cumparaturi. Produsul a fost sters cu succes din cosul tau de cumparaturi. Inapoi 1 2 Inainte Pe pagina:. Filtreaza rezultate Nou 7 Second hand Puncte fidelitate nou Cu puncte fidelitate.

    Pret Lei -. Prin predare personala Prin curier Prin posta. Produs Cu factura Cu garantie Poate fi returnat. Vanzatori Doar de la anumiti vanzatori Exclude vanzatorii. Persoana fizica Persoana juridica. Numar de oferte -. Alte filtre Vezi toate Cu reducere de pret Produs original. Active de 3 ore 6 ore 12 ore Toate. Create de 24 ore 72 ore 7 zile Toate. Arata doar Licitatie Pret fix Anunt.

    Această convertibilitate poate fi limitată numai pentru anumite operaţii sau poate funcţiona în limita unor plafoane. Pentru exprimarea conţinutului convertibilităţii externe, se utilizează, într-un limbaj simplificat, termenul valută convertibilă. Convertibilitatea se bazează pe definirea reală a cursului unei monede naţionale în raport cu celelalte valute, respectiv pe analiza puterii de cumpărare a monedelor. Ca ordin de mărime, se apreciază de către experţii FMI, că volumul acestor rezerve trebuie să reprezinte echivalentul valoric al importului unei ţări pe o perioadă de 3 — 5 luni.

    Importanţa rezervei de aur rezultă din utilitatea acesteia, astfel: atunci când se manifestă solicitări de valută pentru acoperirea cererilor de preschimbare a monedei, se poate proceda la vânzarea unei părţi din stocul de aur; în alte cazuri, stocul de aur constituie o garanţie pentru autorităţile monetare din ţara respectivă, că vor face faţă unor situaţi neprevăzute. Starea de echilibru economic general, liberalizarea preţurilor şi eliminarea subvenţiilor, constituie, de asemenea, factori care permit crearea condiţiilor pentru trecerea la convertibilitate şi pentru stabilirea unui curs justificat din punct de vedere economic.

    În Ungaria, Republica Cehă şi Slovacia acest fenomen a avut dimensiuni mai reduse. În Ţările Baltice şi Rusia, dolarizarea s-a manifestat puternic datorită procesului inflaţionist.

    Cursul de schimb Indiferent de forma convertibilităţii, internă sau externă, elementul esenţial al acesteia îl constituie cursul de schimb. Regimul cursului de schimb conferă un grad mai mare sau mai redus de credibilitate unui sistem monetar naţional. Analiza cursurilor de schimb conduce la stabilirea distincţiei între 3 tipuri de regim de curs valutar, astfel: Þ cursul de schimb fixat pegged exchange rate se caracterizează prin aceea că se păstrează constant faţa de o valută de rezervă numită valută ancora.

    Nu trebuie confundat cu un curs de schimb fix. Capitolul 2 — Sisteme monetare naţionale Þ cursul de schimb fix este menţinut o perioadă îndelungată de timp: poate fi modificat doar în cazuri extreme; Þ cursul de schimb flotant se caracterizează prin flexibilitate, în funcţie de cererea şi oferta pentru valuta de rezervă.

    Distincţia este operabilă în cazul valutelor cu convertibilitate deplină, însă este mai puţin evidentă în situaţia valutelor neconvertibile şi a celor cu convertibilitate limitată. Pe piaţă se manifestă tendinţa de depreciere a cursului de schimb fixat şi sporirea nivelului ratei dobânzii solicitate de investitori cu scopul apărării cursului de schimb.

    După anul , băncile centrale au practicat cursuri fixate şi au procedat la devalorizări ale monedelor naţionale faţă de aur şi argint, în timpul primului război mondial. De asemenea, cursul flotant permite adaptarea convertibilităţii depline. Cursul flotant poate fi analizat, din punct de vedere al deţinerii sau nu de rezervă străină de către banca centrală, ca un curs de schimb flotant pur şi un curs de schimb impur.

    Cursul de schimb flotant este pur, atunci când banca centrală nu deţine valută străină, întrucât nu intervine pentru a influenţa cursul de schimb, şi este impur atunci când băncile centrale intervin pe piaţă, pentru dirijarea cursului, prin vânzarea — cumpărarea de valute străine. Este cazul intervenţiilor speculative ale băncilor centrale pe piaţa valutară. Dezavantajul sistemului se manifestă în cazul aprecierii monedei, iar ţările care au utilizat acest sistem au înregistrat niveluri ale inflaţiei mai mari decât în celelalte.

    După opiniile specialiştilor dezavantajele cursurilor de schimb fixate sau flotante pot fi eliminate prin adoptarea sistemului monetar bazat pe Consiliul valutar sau monetar. Întrucât în ultimii ani, această idee a fost susţinută şi în România, este necesară prezentarea elementelor definitorii ale unei asemenea instituţii monetare. Un consiliu valutar permite păstrarea unor cursuri de schimb stabile faţă de valuta ancoră sau faţă de aur şi deţine, sub formă de rezerve, active cu grad de risc scăzut: obligaţiuni şi alte active exprimate în valuta ancoră.

    Consiliile valutare au funcţionat înainte de sistemul de la Bretton Woods în ţările aflate în curs de dezvoltare şi în special în coloniile britanice. Monedă şi credit Cu începere din anii , ideea acestei forme de organizare monetară a fost repusă în aplicare. Succese a înregistrat, în acest sens, şi Bulgaria care utilizează marca germană drept valută ancoră. În general, o asemenea condiţie este dificil de îndeplinit, întrucât în momentul în care se apelează la un asemenea aranjament instituţional, nivelul rezervelor valutare este redus.

    În literatura de specialitate, pentru a se desemna Consiliul valutar ca şi componentă a sistemului monetar, se utilizează conceptul de Consiliu monetar. Pentru a evidenţia avantajele sau limitele acestei instituţii comparativ cu cele ale Băncii Centrale, s-au realizat comparaţii, care nu au luat în considerare cazurile ideale Bundesbank sau Sistemul Federal de Rezerve ci pe acelea din ţările aflate în curs de dezvoltare. Cazul tipic de Consiliu monetar este cel al Hong Kong-ului.

    Analizele comparative evidenţiază că există mai puţine dezavantaje pentru o economie dacă operează cu un Consiliu monetar, comparativ cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrală.

    Un dezavantaj al Consiliului monetar este acela că nu poate asigura disciplina financiară a economiei. Ţara care adoptă acest mecanism este vulnerabilă la evoluţia inflaţiei din ţara emitentă a monedei de referinţă. Costul economic al pierderii independenţei în formularea politicii monetare, poate fi, de asemenea, mare şi nu este justificat întotdeauna de rezultatele obţinute în combaterea inflaţiei.

    În acest sens, Consiliul monetar este un aranjament care se bazează pe legarea bazei monetare de variaţiile din balanţa de plaţi şi reprezintă o alternativă la soluţiile privind independenţa Băncii Centrale şi regulile monetare din sistemul acesteia.

    Astfel, printre beneficii se încadrează: credibilitatea sporită, performanţe în domeniul inflaţiei, creştere economică. Din punct de vedere al costurilor trebuie evidenţiate: politica de credite restrictivă; expunerea economiei la şocuri din lipsa instrumentelor alternative de politică economică, absenţa flexibilităţii în domeniul cursului de schimb.

    Aceasta datorită serviciului datoriei externe şi închiderii pieţelor internaţionale de capital. Pentru a-şi proteja economiile, populaţia s-ar orienta către titluri ale guvernelor şi companiilor străine. Compensarea ieşirilor de rezerve şi capital s-ar realiza prin contractarea de împrumuturi pe pieţele externe.

    În acest context, Consiliul monetar nu poate asigura echilibrarea bugetară şi nici disciplina financiară în economie. În condiţiile unei inflaţii în creştere, determinată de intrările de capital, bugetul public va avea inflaţia încorporată, respectiv cheltuieli mari cu dobânzile, ceea ce antrenează o creştere semnificativă a deficitului. Până la înfiinţarea Băncii Naţionale a României, în anul , circulaţia monetară s-a definit prin circulaţia monedelor metalice româneşti, din aramă şi argint, a monedelor Uniunii Monetare Latine şi a rublelor ruseşti din argint, după Războiul de Independenţă.

    Moneda de hârtie s-a concretizat în bilete ipotecare emise de către statul român pentru acoperirea cheltuielilor generate de război. Aceste bilete ipotecare nu reprezentau bancnote propriu-zise, întrucât emisiunea lor era garantată cu valoarea bunurilor şi proprietăţilor statului iar retragerea din circulaţie urma a se realiza prin contracararea unor împrumuturi interne. Funcţionarea acestui sistem a asigurat stabilitatea monetară şi reglarea spontană a cantităţii de bani în circulaţie. În cadrul procesului de unificare s-a realizat o emisiune suplimentară de bancnote de 7,5 miliarde lei.

    Această încercare nu a condus la rezultatele scontate şi nu a putut opri procesul de depreciere a leului. În cadrul acestei reforme, conţinutul în aur al leului era stabilit la 10 mg aur de 32,26 ori mai puţin faţă de ultima definire din anul , iar convertibilitatea bancnotei este limitată şi operează potrivit sistemului etalon aur — devize. În circulaţie rămân numai bancnotele şi monedele din metale obişnuite, fiind eliminate monedele de aur şi argint.

    Cu toate acestea, procesul de depreciere al leului a continuat, situaţie concretizată în creşterea preţurilor de peste 8. Dintre efectele favorabile ale acestei reforme trebuie semnalat faptul că a generat o putere de cumpărare mai mare a salariilor, a sporit stocul de aur şi devize al BNR; a redus cantitatea de monedă în circulaţie.

    În contextul reformei sistemului financiar bancar, demarată după anul reţin atenţia coordonatele procesului de macro-stabilizare: reducerea ratei inflaţiei; stoparea demonetizării economiei şi a procesului de dolarizare, îmbunătăţirea nivelului de rezerve internaţionale în cadrul sistemului bancar; liberalizarea cursului de schimb.

    Monedă şi credit Cel mai important domeniu care a fost supus procesului de reformă şi restructurare îl reprezintă sistemul bancar. De asemenea, ca autoritate monetară, Banca Naţională a României care formulează şi conduce obiectivele politicii monetare, urmărind stabilitatea monedei naţionale, a parcurs momente importante, cu efecte asupra funcţionării sistemului monetar naţional.

    Toate aceste măsuri adoptate în ultimii ani au contribuit la crearea cadrului legal pe baza căruia se derulează relaţiile monetare la nivelul întregii economii.

    Reveniri asupra unor momente mai importante ale sistemului monetar naţional după , se regăsesc şi în cadrul capitolelor următoare din această lucrare. Capitolul 2 — Sisteme monetare naţionale 6. Intrebari recapitulative 1. Unul dintre enunţuri nu este valabil. Indicele puterii de cumpărare, ca element esenţial al sistemelor monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare, are următoarele semnificaţii: a reprezintă valoarea unui coş de bunuri şi servicii consumate de populaţie; b se determină ca raport invers al indicelui preţurilor de consum; c permite determinarea cantităţii de bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu o unitate monetară; d permite stabilirea gradului de apreciere sau depreciere a monedei într-o anumită perioadă de timp; e permite realizarea de comparaţii între moneda naţională şi monede străine prin stabilirea parităţii puterii de cumpărare.

    Nu este corect unul dintre enunţuri. Este valabil doar unul dintre enunţuri. Regimul valutar bazat pe cursul de schimb flotant constă într-un mecanism caracterizat astfel: a aprecierea sau deprecierea monedei se realizează cu pas fix, conform unei planificări anume; b cursul se menţine neschimbat o perioadă îndelungată de timp; c cursul monedei se păstrează constant faţa de o valută ancoră; d cursul se caracterizează prin flexibilitate în funcţie de cererea şi oferta pentru o anumită valută; e cursul monedei este legat de evoluţia unui coş de monede.

    Numai una dintre aceste enumerări este completă. O bancă deţine un depozit iniţial constituit din monedă centrală, în valoare de 4. La nivelul întregului sistem bancar preferinţa pentru realizarea plăţilor în numerar, se cuantifică printr-un coeficient de 0,3. Să se stabilească nivelul maxim al creditelor care pot apărea în economie, prin fenomenul de multiplicare: a Monedă şi credit Bibliografie 1.

    Bran Paul Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2. Cerna Silviu Sistemul monetar şi politica monetară, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 4. Kiriţescu Costin Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Ed. Academiei, 6.

    Filtreaza rezultate

    Aplicarea moneda aur — devize care carte guvernelor străine să online în credit dolarii pe care îi deţin în rezervă la Banca Cenrală; - iulieConferinţa Financiară şi Monetară Internaţională online la Carte Woods, unde s-au carte bazele unei instituţii monetare internaţionale — Fondul Monetar Internaţional — ca online de supraveghere a moneda sistemelor monetare naţionale în context internaţional, online sprijin moneda şi tehnic şi de intervenţie în credit dificile; - —punerea în funcţiune a S. Moneda târziu, credit asprului şi dinarului-ban devine egală, iar populaţia îi numeşte pe ambii, simplu, bani. Desigur, politica fiecărei bănci influenţează evoluţia cursurilor practicate pe piaţa valutară. În concluzie, deşi sistemele monetare naţionale contemporane nu se mai confruntă cu probleme specifice monedelor din metale preţioase sau bancnotelor convertibile în aur, sunt necesare carte reglementări prin care să fie stabilite instrumentele de intervenţie în domeniul monetar şi modul de utilizare al acestora credit către instituţiile monetare. Încrederea în moneda de hârtie emisă de alte ţări trebiua pregătită şi câştigată în timp de factori similari celor interni.

    MikroTik Router Configuration -- Lecture-1 -- Bangla Tutorial -- \

    În Ţările Baltice şi Rusia, dolarizarea s-a manifestat puternic datorită procesului inflaţionist. Cursul de schimb Indiferent de forma convertibilităţii, internă sau externă, elementul esenţial al acesteia îl constituie cursul de schimb. Regimul cursului de schimb conferă un grad mai mare sau mai redus de credibilitate unui sistem monetar naţional. Analiza cursurilor de schimb conduce la stabilirea distincţiei între 3 tipuri de regim de curs valutar, astfel: Þ cursul de schimb fixat pegged exchange rate se caracterizează prin aceea că se păstrează constant faţa de o valută de rezervă numită valută ancora.

    Nu trebuie confundat cu un curs de schimb fix. Capitolul 2 — Sisteme monetare naţionale Þ cursul de schimb fix este menţinut o perioadă îndelungată de timp: poate fi modificat doar în cazuri extreme; Þ cursul de schimb flotant se caracterizează prin flexibilitate, în funcţie de cererea şi oferta pentru valuta de rezervă. Distincţia este operabilă în cazul valutelor cu convertibilitate deplină, însă este mai puţin evidentă în situaţia valutelor neconvertibile şi a celor cu convertibilitate limitată.

    Pe piaţă se manifestă tendinţa de depreciere a cursului de schimb fixat şi sporirea nivelului ratei dobânzii solicitate de investitori cu scopul apărării cursului de schimb. După anul , băncile centrale au practicat cursuri fixate şi au procedat la devalorizări ale monedelor naţionale faţă de aur şi argint, în timpul primului război mondial. De asemenea, cursul flotant permite adaptarea convertibilităţii depline. Cursul flotant poate fi analizat, din punct de vedere al deţinerii sau nu de rezervă străină de către banca centrală, ca un curs de schimb flotant pur şi un curs de schimb impur.

    Cursul de schimb flotant este pur, atunci când banca centrală nu deţine valută străină, întrucât nu intervine pentru a influenţa cursul de schimb, şi este impur atunci când băncile centrale intervin pe piaţă, pentru dirijarea cursului, prin vânzarea — cumpărarea de valute străine.

    Este cazul intervenţiilor speculative ale băncilor centrale pe piaţa valutară. Dezavantajul sistemului se manifestă în cazul aprecierii monedei, iar ţările care au utilizat acest sistem au înregistrat niveluri ale inflaţiei mai mari decât în celelalte. După opiniile specialiştilor dezavantajele cursurilor de schimb fixate sau flotante pot fi eliminate prin adoptarea sistemului monetar bazat pe Consiliul valutar sau monetar.

    Întrucât în ultimii ani, această idee a fost susţinută şi în România, este necesară prezentarea elementelor definitorii ale unei asemenea instituţii monetare. Un consiliu valutar permite păstrarea unor cursuri de schimb stabile faţă de valuta ancoră sau faţă de aur şi deţine, sub formă de rezerve, active cu grad de risc scăzut: obligaţiuni şi alte active exprimate în valuta ancoră. Consiliile valutare au funcţionat înainte de sistemul de la Bretton Woods în ţările aflate în curs de dezvoltare şi în special în coloniile britanice.

    Monedă şi credit Cu începere din anii , ideea acestei forme de organizare monetară a fost repusă în aplicare. Succese a înregistrat, în acest sens, şi Bulgaria care utilizează marca germană drept valută ancoră. În general, o asemenea condiţie este dificil de îndeplinit, întrucât în momentul în care se apelează la un asemenea aranjament instituţional, nivelul rezervelor valutare este redus.

    În literatura de specialitate, pentru a se desemna Consiliul valutar ca şi componentă a sistemului monetar, se utilizează conceptul de Consiliu monetar. Pentru a evidenţia avantajele sau limitele acestei instituţii comparativ cu cele ale Băncii Centrale, s-au realizat comparaţii, care nu au luat în considerare cazurile ideale Bundesbank sau Sistemul Federal de Rezerve ci pe acelea din ţările aflate în curs de dezvoltare. Cazul tipic de Consiliu monetar este cel al Hong Kong-ului.

    Analizele comparative evidenţiază că există mai puţine dezavantaje pentru o economie dacă operează cu un Consiliu monetar, comparativ cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrală. Un dezavantaj al Consiliului monetar este acela că nu poate asigura disciplina financiară a economiei. Ţara care adoptă acest mecanism este vulnerabilă la evoluţia inflaţiei din ţara emitentă a monedei de referinţă.

    Costul economic al pierderii independenţei în formularea politicii monetare, poate fi, de asemenea, mare şi nu este justificat întotdeauna de rezultatele obţinute în combaterea inflaţiei. În acest sens, Consiliul monetar este un aranjament care se bazează pe legarea bazei monetare de variaţiile din balanţa de plaţi şi reprezintă o alternativă la soluţiile privind independenţa Băncii Centrale şi regulile monetare din sistemul acesteia.

    Astfel, printre beneficii se încadrează: credibilitatea sporită, performanţe în domeniul inflaţiei, creştere economică. Din punct de vedere al costurilor trebuie evidenţiate: politica de credite restrictivă; expunerea economiei la şocuri din lipsa instrumentelor alternative de politică economică, absenţa flexibilităţii în domeniul cursului de schimb. Aceasta datorită serviciului datoriei externe şi închiderii pieţelor internaţionale de capital.

    Pentru a-şi proteja economiile, populaţia s-ar orienta către titluri ale guvernelor şi companiilor străine. Compensarea ieşirilor de rezerve şi capital s-ar realiza prin contractarea de împrumuturi pe pieţele externe.

    În acest context, Consiliul monetar nu poate asigura echilibrarea bugetară şi nici disciplina financiară în economie. În condiţiile unei inflaţii în creştere, determinată de intrările de capital, bugetul public va avea inflaţia încorporată, respectiv cheltuieli mari cu dobânzile, ceea ce antrenează o creştere semnificativă a deficitului.

    Până la înfiinţarea Băncii Naţionale a României, în anul , circulaţia monetară s-a definit prin circulaţia monedelor metalice româneşti, din aramă şi argint, a monedelor Uniunii Monetare Latine şi a rublelor ruseşti din argint, după Războiul de Independenţă. Moneda de hârtie s-a concretizat în bilete ipotecare emise de către statul român pentru acoperirea cheltuielilor generate de război.

    Aceste bilete ipotecare nu reprezentau bancnote propriu-zise, întrucât emisiunea lor era garantată cu valoarea bunurilor şi proprietăţilor statului iar retragerea din circulaţie urma a se realiza prin contracararea unor împrumuturi interne.

    Funcţionarea acestui sistem a asigurat stabilitatea monetară şi reglarea spontană a cantităţii de bani în circulaţie. În cadrul procesului de unificare s-a realizat o emisiune suplimentară de bancnote de 7,5 miliarde lei. Această încercare nu a condus la rezultatele scontate şi nu a putut opri procesul de depreciere a leului.

    În cadrul acestei reforme, conţinutul în aur al leului era stabilit la 10 mg aur de 32,26 ori mai puţin faţă de ultima definire din anul , iar convertibilitatea bancnotei este limitată şi operează potrivit sistemului etalon aur — devize. În circulaţie rămân numai bancnotele şi monedele din metale obişnuite, fiind eliminate monedele de aur şi argint.

    Cu toate acestea, procesul de depreciere al leului a continuat, situaţie concretizată în creşterea preţurilor de peste 8. Dintre efectele favorabile ale acestei reforme trebuie semnalat faptul că a generat o putere de cumpărare mai mare a salariilor, a sporit stocul de aur şi devize al BNR; a redus cantitatea de monedă în circulaţie. În contextul reformei sistemului financiar bancar, demarată după anul reţin atenţia coordonatele procesului de macro-stabilizare: reducerea ratei inflaţiei; stoparea demonetizării economiei şi a procesului de dolarizare, îmbunătăţirea nivelului de rezerve internaţionale în cadrul sistemului bancar; liberalizarea cursului de schimb.

    Monedă şi credit Cel mai important domeniu care a fost supus procesului de reformă şi restructurare îl reprezintă sistemul bancar. De asemenea, ca autoritate monetară, Banca Naţională a României care formulează şi conduce obiectivele politicii monetare, urmărind stabilitatea monedei naţionale, a parcurs momente importante, cu efecte asupra funcţionării sistemului monetar naţional. Toate aceste măsuri adoptate în ultimii ani au contribuit la crearea cadrului legal pe baza căruia se derulează relaţiile monetare la nivelul întregii economii.

    Reveniri asupra unor momente mai importante ale sistemului monetar naţional după , se regăsesc şi în cadrul capitolelor următoare din această lucrare. Capitolul 2 — Sisteme monetare naţionale 6. Intrebari recapitulative 1. Unul dintre enunţuri nu este valabil. Indicele puterii de cumpărare, ca element esenţial al sistemelor monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare, are următoarele semnificaţii: a reprezintă valoarea unui coş de bunuri şi servicii consumate de populaţie; b se determină ca raport invers al indicelui preţurilor de consum; c permite determinarea cantităţii de bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu o unitate monetară; d permite stabilirea gradului de apreciere sau depreciere a monedei într-o anumită perioadă de timp; e permite realizarea de comparaţii între moneda naţională şi monede străine prin stabilirea parităţii puterii de cumpărare.

    Nu este corect unul dintre enunţuri. Este valabil doar unul dintre enunţuri. Regimul valutar bazat pe cursul de schimb flotant constă într-un mecanism caracterizat astfel: a aprecierea sau deprecierea monedei se realizează cu pas fix, conform unei planificări anume; b cursul se menţine neschimbat o perioadă îndelungată de timp; c cursul monedei se păstrează constant faţa de o valută ancoră; d cursul se caracterizează prin flexibilitate în funcţie de cererea şi oferta pentru o anumită valută; e cursul monedei este legat de evoluţia unui coş de monede.

    Numai una dintre aceste enumerări este completă. O bancă deţine un depozit iniţial constituit din monedă centrală, în valoare de 4.

    La nivelul întregului sistem bancar preferinţa pentru realizarea plăţilor în numerar, se cuantifică printr-un coeficient de 0,3. Să se stabilească nivelul maxim al creditelor care pot apărea în economie, prin fenomenul de multiplicare: a Monedă şi credit Bibliografie 1.

    Bran Paul Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2. Cerna Silviu Sistemul monetar şi politica monetară, Ed.

    Enciclopedică, Bucureşti, 4. Kiriţescu Costin Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Ed. Academiei, 6. Marchal Jean, Monnaie et Credit; Ed. Cujas, Paris, Durand Huguette 7. Patapievici Dionisie Circulaţia bănească în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 8. Turliuc Vasile, Monedă şi Credit, Ed.

    Ankarom, Cocriş Vasile 9. Taşnadi Alexandru, Monetarismul, Ed. Marile puteri economice au acaparat aurul şi l-au menţinut prin toate mijloacele în tezaurul lor, acest metal fiind considerat drept una din armele necesare pentru realizarea expansiunii şi dominaţiei mondiale.

    În faţa acestei situaţii, soluţia la care s-au oprit statele dezvoltate din punct de vedere economic, după primul război mondial, în problema organizării sistemelor băneşti naţionale a fost aceea a înlocuirii etalonului aur cu etalonul aur — devize. Noul sistem introducea alături de aur, ca instrumente de rezervă şi plată cu caracter internaţional, unele monede naţionale şi anume cele ale unor state cu mare pondere în comerţul internaţional.

    Dar, îmrejurările din perioada interbelică au arătat că sistemele băneşti bazate pe etalonul aur — devize s-au aflat în faţa unor mari dificultăţi de funcţionare. Apare sistemul bănesc nominalist. Ulterior, s-a ajuns la dezechilibre monetare de mare amploare, la deprecierea inflaţionistă a banilor, la restricţii şi discriminări comerciale şi valutare, iar în cele din urmă la serioase implicaţii economico — sociale.

    Etalonul aur — devize ca bază a sistemului bănesc a putut fi de asemenea folosit la ruperea unităţii istorice pe plan mondial a sistemelor băneşti naţionale, existentă pe timpul etalonului aur, aflându-se la originea formării de blocuri şi zone. Cu toate acestea, etalonul aur — devize a fost pus în şi la baza Sistemului Monetar Internaţional.

    Datorită puternicelor dezechilibre economice şi monetare internaţionale, caracteristice deceniilor şase şi şapte, etalonul aur — devize nu s-a mai putut menţine la baza sistemelor băneşti. În acest sens, fiecărei ţări revenindu-i rolul de a adopta normele de reglementare a relaţiilor monetare şi financiare pe care le-a considerat mai potrivite pentru obiectivele economice proprii, cu atât mai mult cu cât S. Ca o consecinţă a celor prezentate mai sus, chiar în cazurile în care unitatea monetară a unei ţări continuă să fie definită legal printr-o cantitate de aur, această definiţie are un caracter formal, iar valoarea unităţii se exprimă practic în raport cu o altă monedă, cu D.

    Stabilitatea puterii de cumpărare a banilor depinde, după înlăturarea etalonului aur, de activitatea conştientă a organelor prevăzute în sistemul bănesc, în aplicarea legii circulaţiei băneşti. Sistemul Monetar Internaţional reprezintă o reglementare convenită, coerentă, a raporturilor de plăţi şi de lichidare a angajamentelor existente între ţări, determinată de schimburile comerciale, de mişcările de capitaluri şi de creşterea economică.

    În domeniul respectiv, fiecare ţară a dorit să-şi păstreze un maxim de libertate de acţiune, în vederea apărării propriilor interese. Într-o lume interdependentă însă, politica unei ţări se repercutează prin efectele ei şi asupra altei ţări, iar pentru evitarea unor conflicte prejudiciabile pentru toţi şi promovarea unei cooperări avantajoase, sunt necesare reguli adoptate prin consens, specificate suficient de clar şi recunoscute pe plan cât mai larg ca având un caracter echitabil.

    Acest sistem monetar se mai poate defini ca fiind un cod de conduită care să ajute la dirijarea comportamentului monetar în relaţiile specifice unei lumi interdependente. Reglementarea relaţiilor monetare internaţionale, însoţită de aspectele instituţionale corespunzătoare - expresii ale cooperării internaţionale specifice, îndeosebi perioadei de după cel de-al doile război mondial - trebuie să înfăptuiască cel puţin trei obiective: - asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice dintre monede.

    Aceasta trebuie să aibă în vedere promovarea certitudinii şi echităţii în tranzacţii şi înlăturarea mişcărilor speculative de capitaluri; - crearea unei rezerve internaţionale, suficientă cantitativ şi calitativ pentru îndeplinirea corectă a funcţiilor sale; - instituirea unor mecanisme de ajustare echilibrare a balanţei plăţilor curente, în cazul unor deficite durabile ale schimburilor economice cu străinătatea şi chiar al unor excedente exagerate.

    Cele mai multe probleme pe care S. Sistemul Monetar Internaţional de la Bretton Woods , de ex. Prin urmare, cât timp Sistemul Monetar Internaţional se foloseşte de o monedă naţională , el este de fapt un sistem valutar internaţional, iar atunci când va dispune de o monedă internaţională, suntem îndreptăţiţi să spunem că îşi va merita numele. Până atunci, utilizăm denumirea de S.

    Primii paşi făcuţi în direcţia reglementării internaţionale a relaţiilor monetare au avut un caracter limitat o anumită zonă sau regiune geografică datează încă dinainte de primul război mondial. Aici amintim uniunile monetare.

    Perioada interbelică este caracterizată de blocurile monetare, care au devenit după cel de-al doilea război mondial zone monetare. Deoarece uniunile şi blocurile monetare au reprezentat interesele numai unui singur grup de ţări, problemele relaţiilor internaţionale nu au putut fi rezolvate satisfăcător, venind deseori în conflict cu interesele altor ţări sau grupuri de ţări şi determinând contramăsuri din partea partenerilor de schimburi. Totuşi, S. Între anii — s-a încercat o reformă a S. Actualmente nu mai putem vorbi de existenţa unui S.

    În acest sens, mai trebuie reţinut că ţările cu economiile în curs de dezvoltare, fac eforturi substanţiale în vederea restructurării relaţiilor valutar — financiare, în cadrul noii ordini economice mondiale. Sistemul Monetar European - S. European Monetary System — E. Obiectivul acestui sistem l-a constituit crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa de Vest, precum şi o mare convergenţă a politicilor financiare şi economice ale ţărilor participante, printr-un sistem complex de cursuri valutare şi de intervenţie, combinat cu largi facilităţi de credit.

    Conform rezoluţiei Consiliului European din dec. European Currency Unit — unitate monetară europeană. ECU a fost, după cum se ştie, o veche monedă franceză care a circulat în Evul Mediu.

    Acest instrument monetar artificial a fost utilizat ca numitor comun pentru mecanismul cursurilor valutare, al intervenţiei pe pieţele valutare şi al tranzacţiilor Fondului European de Cooperare Monetară, precum şi ca mijloc de decontare între autorităţile monetare ale ţărilor membre ale C.

    Iniţial, valoarea şi structura ECU au fost considerate ca fiind aceleaşi ca ale E. European Unit of Accuont — unitate de cont europeană , introdusă în aprilie în sfera tranzacţiilor economice şi financiare dintre C. Pe lângă rolul asumat în cadrul Convenţiei de la Lome, EUA a mai fost folosită în operaţiile Băncii Europene de Investiţii şi în evidenţele bugetului comunitar. Unitatea de cont europeană EUA a fost constituită dintr-un coş valutar în care au intrat cele 15 monede ale ţărilor membre ale C.

    Folosirea sa a fost însă limitată. Ponderea iniţială a monedelor din coşul ECU a fost stabilită în funcţie de nivelul participării la comerţul intercomunitar, de mărimea P.

    Nu a fost prevăzute revizuiri automate ale structurii coşului ECU, în cazul modificării cursurilor centrale în cadrul S. Ponderea monedelor respective putea fi modificată la fiecare 5 ani. Fiecare monedă care participa la S. Deciziile importante cu privire la politica cursurilor valutare a ţărilor participante la S. Creanţele şi datoriile care derivau din intervenţii erau convertite în ECU şi înscrise în Registrele Fondului.

    Instituţia respectivă a fost creată în aprilie cu scopul de a promova îngustarea progresivă a limitelor de fluctuare a monedelor C. Dar şi în ţările U. Pe fondul evenimentelor din căderea zidului Berlinului urmată de reunificarea Germaniei, dezmembrarea URSS , la scurt timp după ce Comunitatea Europeană a aprobat Actul Unic vest — european, Jacques Delors, pe atunci preşedinte al Comisiei Europene, a dat publicităţii un raport crucial, care a reluat ideea Uniunii Economice şi Monetare.

    La fel ca şi Raportul Werner, Planul Delors, adoptat la Madrid în iunie , a prezentat cele trei etape pentru implementarea uniunii monetare, chemând la crearea unei singure monede europene. Raportul a fost apreciat atât de persoane care considerau că integrarea este cea mai bună modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât şi de persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comerţului liber şi ale unor rate de schimb stabile.

    Mulţi specialişti au considerat EURO ca fiind cea mai bună modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare internaţională regională, deoarece introducerea unei monede unice este prin natura sa ireversibilă. Odată ce monedele şi politicile monetare naţionale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea să fie aduse înapoi. Tratatul de la Maastricht se prezintă ca un document unic, cu o structură complexă, care asociază elemente eterogene, cuprinzând dispoziţii prin care se modifică tratatele originare titlurile II, III şi IV dar şi dispoziţii noi ce relevă cooperarea interguvernamentală titlurile V şi VI , categorii diferite între care a trebuit să se organizeze punţi de legătură prin dispoziţii comune şi finale titlurile I şi VII.

    Tratatul asupra Uniunii Europene este completat de un număr de 17 protocoale care fac parte integrantă din tratat, din care 16 sunt anexate la Tratatul CEE şi numai protoculul al 17 — lea este anexat la Ttatatul asupra U. Continent, Sibiu, , pg. Marin coord.

    Independenţa Economică, Brăila, , pg. Procesul de unificare monetară prefigurat prin Tratatul de la Maastricht nu este unul cu mai multe trepte, deoarece, din punct de vedere juridic, el este deschis în mod egal tuturor ţărilor semnatare. Intr-adevăr, spre deosebire de Tratatul de la Roma, care a fost semnat în anul de numai şase state, Tratatul de la Maastricht a fost elaborat cu participarea tuturor ţărilor implicate. Cu toate acestea, există unele dispoziţii care permit ca, în practică, uniunea să fie realizată în mai multe etape, după un anumit program şi îmbrăcând un caracter comunitar.

    Aşadar, unul din principiile Uniunii Monetare Europene este convergenţa în trei faze, după cum urmează: Faza I — , ca primă etapă, aflată deja în derulare în momentul semnării tratatului a început în iulie a rămas rezervată înfăptuirii depline a pieţei unice, a liberei circulaţii a capitalurilor şi intensificării coordonării politicilor monetare şi economice ale statelor membre. Alegerea datei de 1 iulie s-a datorat faptului că aceasta coincidea cu data intrării în vigoare a Directivei privind libera circulaţie a capitalurilor în Uniunea Europeană.

    Prevăzută să înceapă la 1 ianuarie , faza a II-a — sau — , s-a caracterizat printr-o coordonare mai strânsă a politicilor economice şi o accentuare a disciplinei bugetare, realizată îndeosebi prin interzicerea acoperirii deficitelor entităţilor publice prin credite acordate de băncile centrale. Tot la 1 ianuarie a fost înfiinţat Institutul Monetar European cu rolul de a contribui la mai bună coordonare a politicilor monetare în Europa şi de a asigura tranziţia spre Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale şi moneda unică.

    Faza a III-a începând cu 1 ianuarie sau 1 ianuarie a fost definită ca momentul în care se înfăptuieşte faza finală a Uniunii Economice şi Monetare, în care intră numai ţările care îndeplinesc criteriile de convergenţă. Această perioadă se caracterizează prin: - fixarea irevocabilă a ratelor de schimb 31 dec. Ireversibilitatea procesului de unificare rezultă din: - fixarea unei scadenţe 1 ian.

    Aceasta este emisă de Banca Centrală Europeană, iniţial prin preschimbarea depozitelor în diverse monede naţionale existente în conturile deschise pe numele băncilor centrale naţionale, iar apoi prin operaţiuni proprii. I a fost organismul chemat să supravegheze şi să sprijine aplicarea S. Crearea acestui sistem ilustrează trecerea de la relaţiile pur bilaterale la o structură a relaţiilor multilaterale care implică un consens al diverşilor participanţi.

    Înaintea primului război mondial, relaţiile valutar — financiare internaţionale erau bazate în principiu pe etalonul aur, fără să existe vreo convenţie sau regulă de comportare internaţională în acest sens.

    Aplicarea etalonului aur, întreruptă în timpul primului război mondial, a fost reluată după război, însă concentrarea aurului monetar în SUA şi sărăcirea relativă a ţărilor europene a condus în la recomandarea de a se trece la etalonul aur — devize, în cadrul căruia un rol important era atribuit valutelor dolarul şi lira sterlină ca instrumente internaţionale de rezervă.

    Nici de data aceasta nu a existat vreo înţelegere internaţională care să instituie un atare sistem. Criza economică din — a dus la devalorizarea lirei sterline şi a dolarului SUA , la revenirea la protecţionism şi la tendinţele de autarhie economică, deci etalonul aur — devize nu a rezistat.

    La sfârşitul celui de — al doilea război mondial, Conferinţa Monetară Internaţională de la B. Oricare stat care recunoaşte prevederile statului F. Modificarea valorii paritare poate fi efectuată numai: - la propunerea ţării membre; - în urma consultării cu F. Enciclopedică, Bucureşti, , pg. Ţările ajung la convertibilitate pe măsura îndeplinirii condiţiilor respective; - realizarea unui volum de rezerve internaţionale, adecvat nevoilor de echilibrare a balanţei plăţilor, compus din rezervele oficiale de aur, rezervele valutare, creanţa faţă de F.

    Organizarea S. Funcţionarea sistemului nu a putut dura decât atâta vreme cât contradicţiile inerente lui au fost acoperite prin situaţia deosebită care a existat în anii postbelici, marcată de politica SUA de a-şi menţine şi consolida rolul conducător între economiile dezvoltate. Deficienţele S. Triffin; - Problema lichidităţii internaţionale — N.

    Kaldor; - Dilemele dolarului — F. Funcţionarea sistemului fără probleme deosebite nu a fost posibilă decât atâta timp cât convertibilitatea era menţinută. În realitate, criza sistemului era mult mai adâncă. Prin modificarea din a statutului FMI, sistemul a fost lichidat de drept. Vicisitudinile SMIBW au reflectat accentuarea puternică a contradicţiilor sistemului monetar mondial, a instabilităţii sistemului, lupta principalelor state componente pentru sfere de influenţă economică şi politică, pentru o nouă împărţire a poziţiilor de forţă în lume.

    Pentru realizarea unui nou sistem se consideră că sunt necesare cel puţin câteva condiţii prealabile, între care: - flexibilitatea cursurilor valutare, însă cu evitarea mişcărilor anarhice şi de prea mare anvergură a acestor cursuri; - angajamentul ţărilor cu mari excedente ale balanţei plăţilor de a furniza ţărilor deficitare o finanţare compensatoare pe termen lung; - creşterea concentrată a lichidităţilor internaţionale în aşa fel încât crearea unor asemenea lichidităţi să nu rezulte din politica unei mari puteri de a-şi realiza expansiunea externă prin export de inflaţie.

    Convertibilitatea reprezintă o însuşire legală a unei monede de a putea fi preschimbată cu altă monedă în mod liber prin vânzare şi cumpărare pe piaţă. Operaţiunea presupune că nu sunt restricţii nici cu privire la suma preschimbată, nici la scopul preschimbării - plăţi pentru tranzacţii curente sau mişcări de capital - şi nici la calitatea celui care efectuează preschimbarea: rezident al ţării în care se efectuează operaţia sau nerezident.

    Piaţa trebuie să permită o confruntare permanentă a cererii şi ofertei şi să comunice cu pieţele străine. Aceasta întrucât convertibilitatea presupune existenţa unor preţuri apropiate de valoare, deci de preţurile pieţei mondiale. Totodată, prin stabilirea de relaţii directe între partenerii de schimburi, firmele care nu îndeplinesc condiţiile de competitivitate cerute de piaţa mondială au de făct faţă unor dificultăţi de ordin economic şi financiar;. Trecerea la convertibilitate poate fi deci considerată ca fiind un rezultat al atingerii unui nivel mai înalt de dezvoltare şi eficienţă economică şi totodată ca un instrument de perfecţionare a relaţiilor comerciale şi financiare internaţionale, în scopul lărgirii şi diversificării schimburilor economice.

    Convertibilitatea face parte din noţiunile şi instituţiile care au cunoscut importante modificări de conţinut. În timpul sistemelor monetare naţionale bazate pe etalonul aur, pe etalonul argint sau pe bimetalism perioada până la primul război mondial , convertibilitatea însemna dreptul deţinătorului unei sume în bancnote de a pretinde în schimb de la banca emitentă cantitatea de aur argint corespunzătoare valorii nominale a bancnotelor şi conţinutului de metal stabilit prin lege pentru unitatea monetară respectivă.

    Convertibilitatea era asigurată prin stocul de acoperire aur, valută deţinut obligatoriu de bancă, care reprezenta a doua garanţie a emisiunii, alături de garanţia principală a portofoliului de cont. În aceste condiţii, moneda naţională avea bineînţeles şi o convertibilitate în valută, în sensul că deţinătorul putea cere preschimbarea într-o valută la cursul oficial, paritar, adică la raportul între conţinuturile legale definitorii de metal ale monedelor în cauză.

    Raţiunea acestei forme de convertibilitate era, pe lângă cea arătată, şi aceea că permitea verificarea caracterului reprezentativ al bancnotelor şi contribuia la menţinerea echilibrului între masa banilor în circulaţie şi nevoile de bani ale economiei în felul următor: - dacă masa banilor în circulaţie depăşea aceste nevoi, banii se depreciau; - pentru a evita o pagubă, unii deţinători de bancnote procedau la convertirea acestora în aur; - pe această cale, aurul era tezaurizat, iar masa banilor se reducea, până când echilibrul între existent şi necesar era restabilit.

    Tezaurizatorii aurului aveau acum interes să predea aur la banca de emisiune şi să obţină în schimb bancnote. Acestea intrau în circulaţie, mărind masa banilor. Între timp, convertibilitatea în aur a căzut în desuetudine, o dată cu prăbuşirea etalonului aur — devize. În condiţiile sistemelor băneşti bazate pe etalonul aur — devize, conţinutul convertibilităţii s-a modificat în sensul statuării dreptului deţinătorului de bancnote sau de disponibilităţi în cont de a obţine în schimb, valute şi devize la cursul oficial, precum şi de a dispune liber de aceste valori.

    O ţară cu monedă convertibilă poate face comerţ cu toate celelalte ţări, pe pieţele unde obţine cel mai mare avantaj. Cu toate acestea, puţine ţări au putut introduce convertibilitatea liberă.

    În perioada interbelică, numeroase ţări au trebuit să renunţe la convertibilitate din cauza condiţiilor economice potrivnice. România a avut moneda convertibilă numai trei ani — Majoritatea ţărilor au introdus o convertibilitate limitată fie din punct de vedere al beneficiarului în general, numai nerezidenţi , fie din acela al operaţiei numai pentru operaţii curente.

    După cel de-al doilea război mondial, convertibilitatea a devenit unul din principiile fundamentale ale Sistemului Monetar Internaţional din Principalele state vest — europene au trecut însă la convertibilitate abia în Statutul F. VIII din statut , în sens concret, iar în sens larg, desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale; în sens restrâns, obligaţia băncii centrale de a cumpăra propria monedă deţinută de o bancă centrală străină, la cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din tranzacţii curente de dată recentă sau să fie necesară băncii centrale străine pentru plăţi curente.

    Se consideră că pentru trecerea la convertibilitate sunt necesare următoarele condiţii economice, monetare şi organizatorice: - existenţa unui potenţial economic ridicat al ţării respective, capabil să asigure cantităţile de mărfuri cerute de partenerii externi în condiţii competitive din punct de vedere calitativ, al performanţelor şi al preţului; - realizarea unei structuri a preţurilor apropiată de cea de pe piaţa mondială; - echilibrarea balanţei plăţilor curente; - stabilirea unui curs real, fundamentat economic, al monedei naţionale; - crearea unei rezerve internaţionale corespunzătoare; - lărgirea drepturilor, competenţelor şi răspunderilor unităţilor economice în legătură cu comerţul exterior; - cointeresarea unităţilor economice în realizarea unui comerţ exterior eficient; - crearea unui mecanism de intervenţie pe pieţele valutare pentru apărarea stabilităţii monedei naţionale.

    În loc de concluzie putem spune că principala condiţie de care depinde succesul trecerii la convertibilitate este echilibrul balanţei de plăţi curente.

    În cazul existenţei acestui echilibru, perspectiva ca rezervele internaţionale să fie consumate prin convertirea monedei naţionale sau prin susţinerea cursului acestei monede pe pieţele străine este minimă. O dată ce balanţa plăţilor curente se dezechilibrează şi apare un sold pasiv care exprimă formarea unor creanţe lichide ale partenerilor străini asupra ţării în cauză, neutilizate pentru cumpărări de mărfuri şi prestări servicii.

    Acest sold poate determina fie convertirea, deci consumarea rezervelor internaţionale, fie scăderea cursului monedei naţionale faţă de alte monede. În concepţia F. Această formă de convertibilitate a fost denumită convertibilitate de piaţă sau reciprocă în valute , singur dolarul SUA fiind, în condiţiile SMI — , convertibil şi în aur. În condiţiile flotării, convertibilitatea este neoficială, practicabilă pe piaţă, la cursul variabil al pieţei. Problema cursului la care se efectuează convertibilitatea este însă de mare importanţă.

    În cazul convertibilităţii oficiale, cursul este fix, asigurând certitudinea şi stabilitatea tranzacţiilor economice externe. În cazul convertibilităţii de piaţă în regimul cursurilor fluctuante, cursul este cunoscut, deoarece fluctuaţia lui este limitată prin limitele de intervenţie. În cazul convertibilităţii de piaţă, în regimul cursurilor flotante, convertibilitatea se efectuează fără asigurarea împotriva riscului valutar, deci fără asigurarea echivalenţei.

    Atât în cazul convertibilităţii oficiale, în care trebuie respectat cursul fix de către autoritatea monetară, cât şi acela al convertibilităţii de piaţă este necesar să existe o rezervă valutară oficială corespunzătoare. Convertibilitatea oficială se efectuează, în general, de autoritate monetară sau de reprezentantul ei, prin utilizarea valutei de rezervă.

    Convertibilitatea de piaţă dispensează autoritatea monetară de efectuarea operaţiei propriu-zise de convertire, aceasta fiind de competenţa pieţei, adică a băncilor, nu însă şi de obligaţia de a menţine fluctuaţia cursurilor valutare în limitele stabilite în cazul cursurilor fluctuante , sau de interesul de a evita oscilaţiile prea accentuate ale cursurilor, dăunătoare economiei, în cazul cursurilor flotante.

    Toate acestea se pot realiza numai prin intervenţia statului pe piaţă, prin vânzarea, respectiv cumpărarea de valută, ceea ce presupune, de asemenea, existenţa rezervei valutare. Modificarea din a statutului F. Evoluţia noţiunii de convertibilitate reflectă imposibilitatea, în condiţiile crizei din deceniul 70, a menţinerii unor raporturi valorice stabile între monede care să sigure stabilitatea şi certitudinea schimburilor economice internaţionale.

    În România, bancnotele B. În , B. Prin stabilizarea monetară din , convertibilitatea leului a fost reluată sub toate formele etalonului aur: aur — monezi, aur — lingouri şi aur — devize, la alegerea B.

    Practic, convertibilitatea a fost efectuată numai în valută. Măsurile restrictive introduse în urma crizei economice din — au restrâns convertibilitatea în şi au înlăturat-o în Bancnotele au rămas neconvertibile în perioada ulterioară, ca urmare a condiţiilor nefavorabile în care se desfăşurau schimburile cu străinătatea.

    Reforma monetară din şi reforma bănească din Conform Hotărârii Guvernului României nr. Cererile şi ofertele primite în cadrul acestor licitaţii vor sta la baza determinării libere a cursului între leu şi devizele convertibile cotate de fiecare bancă autorizată, urmând ca operaţiunile de schimb valutar propriu — zise să aibă loc la un curs fixat prin convenţia tuturor băncilor implicate.

    Regulamentul de efectuare a operaţiunilor de schimb pe piaţa valutară este stabilit de B. Deci, cursul de schimb este cantitatea de monedă naţională necesară pentru obţinerea unei unităţi dintr-o monedă străină. Din august , în România funcţionează piaţa valutară descentralizată. Raportul cerere — ofertă nu mai este adjudecat centralizat, la Banca Naţională, ca în precedentul sistem al licitaţiilor, ci descentralizat, în condiţii de piaţă.

    S-a realizat în acest fel o apropiere de sistemele folosite în ţări cu economii avansate. Până atunci, cursul leu — dolar de ex. Băncile comerciale, care centralizau ordinele de compărare — vânzare ale clienţilor în exclusivitate persoane juridice , transmiteau aceste ordine la B. Plicurile conţinând ordinele amintite erau deschise de comisia de licitaţii. Folosindu- se un program informatic, cursul se identifica în punctul de echilibru între cerere şi ofertă.

    În fiecare zi lucrătoare, Banca Naţională comunica băncilor comerciale participante la licitaţie rezultatele şi cursul oficial. Toate tranzacţiile valutare erau executate la cursul astfel stabilit. În practică, acest sistem s-a dovedit a fi inflexibil şi mecanicist. Mai mult, rolul băncilor comerciale era simţitor redus, rezumându-se numai la colectarea şi transmiterea ordinelor de vânzare — cumpărare şi la preluarea rezultatelor. De la 1 august , pe baza Memorandumului încheiat cu Fondul Monetar Internaţional, aprobat de Parlamentul României, a fost introdusă o nouă modalitate de derulare a tranzacţiilor pe piaţa valutară, conform căreia cursul valutar al leului este determinat direct de băncile comerciale pe baza raportului cerere — ofertă.

    Urmare acestui fapt, piaţa valutară a dobândit un nou conţinut, dat în primul rând de continuitatea derulării operaţiunilor bancare. Renunţându-se la stabilirea cursului de schimb la B. Mai pe scurt, rolul B. Astfel, băncile comerciale au devenit principalii actori ai pieţei. Ele au căpătat dreptul de a efectua vânzări şi cumpărări de valută la cursuri pe care singuri le determină. În fiecare dimineaţă, băncile afişază în sistemul informaţional cursuri de deschidere, care sunt ajustate în timpul zilei în funcţie de evoluţia cererii şi ofertei din partea clienţilor ambele influenţate, desigur, de principalii indicatori macroeconomici: rata inflaţiei, dinamica balanţei comerciale, deficitul bugetului şi nivelul dobânzilor sau de tranzacţiile între bănci.

    Desigur, politica fiecărei bănci influenţează evoluţia cursurilor practicate pe piaţa valutară. O importanţă deosebită pe această piaţă valutară o au 15 Idem 3, pg. Tabloul zilnic al pieţei valutare este întregit de miile de tranzacţii efectuate de sistemul băncilor comerciale. Potrivit acestui mecanism, cursul se echilibrează de jos în sus, în sensul că decizia aparţine băncilor comerciale şi clienţilor acestora: exportatori şi importatori.

    În acest sens, B. În cadrul acestui sistem, decontarea efectivă a tranzacţiilor se face la cursurile convenite între băncile comerciale şi clienţii lor. Cursul de referinţă al B. Practic însă, cursul de refrinţă al B.

    Prin urmare, Banca Centrală asigură un serviciu operatorilor economici şi publicului, dând publicităţii cursul de referinţă, ce surprinde într-o singură valoare întreaga diversitate de cursuri a pieţei valutare.

    Acesta influenţează relaţiile economice, politice şi sociale dintre ţările lumii, constituie un instrument important al politicii valutare cu ajutorul căreia statul caută să acţioneze asupra economiei interne şi balanţei plăţilor, apare deseori ca armă redutabilă în lupta politică dintre state. Deceniul şapte, în care SUA şi principalii lor aliaţi au ajuns la stări conflictuale pe tema eliminării disproporţiilor existente între cursul valutar ale dolarului, al valutelor vest — europene şi al yenului japonez constituie o dovadă a justeţei acestei concluzii.

    Din această cauză, problema cursului valutar ocupă un loc central în organizarea relaţiilor valutar - financiare internaţionale. În principiu, cursul valutar reflectă relaţiile dintre preţurile interne şi cele externe, evoluţia comparativă a preţurilor constituind elementul determinant al nivelului cursului valutar.

    Prin intermediul cursului valutar se compară venitul naţional, preţurile interne, salariile, costurile, productivitatea muncii etc. Cursurile sunt stabilite fie de stat, fie de piaţă: 1. Cursul valutar stabilit de autoritatea monetară pe cale unilaterală sau convenţională se numeşte curs oficial şi poate fi curs valutar paritar sau curs valutar convenţional.

    Cursul valutar convenţional este stabilit printr-o înţelegere între state, cum ar fi cazul unui acord de cliring prin care trebuie să se prevadă moneda de cliring şi raporturile de valoare dintre această monedă şi monedele naţionale ale partenerilor de cliring. Cursul valutar stabilit de piaţă se numeşte cursul pieţei şi poate fi diferit de cursul oficial, chiar dacă n-ar fi decât din cauza faptului că pe piaţă cursurile valutare pot fluctua din zi în zi şi din oră în oră, în timp ce cursul oficial este modificat la intervale de timp mai mari.

    Mobilitatea cursului pieţei se datoreşte cererii şi ofertei, mărimi la rândul lor eminamente mobile. Exportatorii de bunuri şi servicii oferă sumele obţinute în valută în schimbul echivalentului în monedă naţională. Importatorii de bunuri şi servicii solicită valută în schimbul monedei naţionale pentru achitarea în străinătate a sumelor datorate. În ultimă analiză, exportatorii sunt deci ofertanţi da valută, iar importatorii — solicitanţi de valută.

    Creşterea ofertei de valută duce la o depreciere, în timp ce creşterea cererii duce la o repreciere valutară. Pe piaţa valutară, oferta de monedă naţională apare atunci când: - se cumpără mărfuri şi servicii străine; - se efectuează transferuri pentru plăţi în favoarea străinilor; - se dobândesc active financiare străine; - străinii vând titluri de valoare interne; - străinii îşi reduc disponibilităţile în monedă naţională.

    Cererea de monedă naţională, pe piaţa valutară, apare atunci când: - străinii doresc să cumpere bunuri şi servicii din ţara respectivă; - străinii intenţionează să efectueze transferuri pentru plăţi; - străinii intenţionează să cumpere active financiare din ţara respectivă; - rezidenţii vând titluri de valoare străine; - străinii îşi majorează disponibilităţile în monedă naţională.

    Mai mult, cursul valutar este influenţat de intervenţiile pe piaţa valutară. Oferta şi cererea de valută se echilibrează pe piaţă la un anumit curs valutar. Dacă valuta oferită este egală cu valuta cerută, înseamnă că toţi participanţii plătesc la vedere, adică imediat.

    Practic însă, operaţiile de comerţ exterior se efectuează la termen, în sensul că plăţile şi încasările au loc după trecerea unui timp convenit de la livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor. Aici, avem de-a face cu apariţia pentru creditor a unui risc valutar, dat fiind că suma încasată în valută corespunde înţelegerii între părţi, însă suma corespunzătoare în monedă internă poate fi mai mică din cauza modificării cursului valutar.

    O decontare în monedă internă n-ar face altceva decât să transfere riscul valutar de la exportatorul intern asupra importatorului străin, însă problema rămâne. Dacă ordinele de cumpărare sporesc, banca va majora cursul precedent, iar cursul se va diminua când ordinele de vânzare sporesc. Cursul valutar al pieţei se consemnează în lista oficială de cursuri a pieţei respective. Cursul valutar internaţional are un caracter relativ, având în vedere diferenţele de fus orar între principalele pieţe valutare din lume.

    Totuşi, are o impotranţă orientativă, fiind singurul cu caracter internaţional. Este stabilit prin legăturile telegrafice sau telex interpieţe. Mijloacele moderne de telecomunicaţie apropie foarte mult cursurile acestor trei niveluri. Motivarea economică directă a fluctuaţiei cererii şi ofertei de valută o constituie evoluţia balanţei plăţilor ţării pe teritoriul căreia funcţionează piaţa respectivă: factorii care influenţează balanţa plăţilor acţionează şi asupra cursului valutar.

    Creşterea sau scăderea cererii de valută provine din situaţia importului de mărfuri, a datoriei externe ajunsă la termen sau a exportului de capital: dacă aceste activităţi îşi reduc volumul, cererea de valută scade - şi invers.

    Creşterea sau scăderea ofertei de valută se datoreşte exportatorilor de mărfuri şi altor ofertanţi de valută. De regulă, echilibrul deplin al balanţei plăţilor trebuie să conducă la un echilibru al cererii şi ofertei de valută, iar acesta la o stabilitate a cursului valutar. Principalii factori care influenţează nivelul şi mobilitatea cursului valutar sunt: inflaţia, nivelul dobânzilor, ciclul conjunctural, politica societăţilor transnaţionale şi a marilor bănci, perspectivele politice etc.

    Prin urmare, între cursul valutar şi dobândă există o strânsă legătură, slăbirea cursului valutar fiind însoţită în principiu de o ieşire de capitaluri, deci de o micşorare a lichidităţii şi, apoi, de o tendinţă de creştere a dobânzilor - şi invers. În economia de piaţă concurenţială există rareori cursuri valutare stabile. În condiţiile S. Limitele de fluctuaţie au fost denumite limite de intervenţie, deoarece respectarea lor presupunea intervenţia pe piaţă a autorităţii monetare.

    Dacă tendinţa cursului valutar era de depăşire a uneia din limitele stabilite, autoritatea monetară era obligată să pună în vânzare din rezerva internaţională valuta prea solicitată sau, invers, să cumpere valuta prea mult oferită. Asemenea intervenţii conduceau la restabilirea echilibrului între cerere şi ofertă, astfel încât pentru un timp cursul valutar rămânea între limitele admise.

    Sistemul cursurilor fluctuante a fost în vigoare până în După şi îndeosebi începând cu , principalele monede cu largă circulaţie internaţională au fost scoase din sistemul cursurilor fluctuante şi trecute în sistemul cursurilor flotante flexibile , în cadrul căruia cursul valutar se formează liber pe pieţele valutare în funcţie de cerere şi ofertă. Circulaţia monetară 1. Tranzacţiile financiare şi rolul lor Fenomenele monetare au două funcţii economice independente: - crearea banilor; - redistribuirea acestora.

    Înţelegerea fenomenelor monetare contemporane impune elucidarea legăturii dintre fenomenele monetare din economiile contemporane şi procesul de creare a banilor. Redistribuirea banilor intermedierea financiară este determinată de dezvoltarea producţiei şi a schimbului.

    Creşterea producţiei poate influenţa creşterea vânzărilor de mărfuri peste posibilităţile de monedă, iar banii obţinuţi se vor transforma în capital. Moneda si credit carte. Seteaza alerta. Ai salvat deja 10 cautari, va trebui sa stergi una. Mergi la cautari favorite. Sorteaza Moneda Si Credit Carte dupa:. Vizualizeaza ca: Afisare Lista Afisare galerie. Moneda si credit. Institutii monetare si de credit - D. Livrare gratuita la comenzile de Vanzator premium.

    Vasile Marian - Moneda si credit Cluj-Napoca, Moneda, credit, banci - Valentina Nistoreanu. Livrare gratuita la comenzile de lei. Moneda Banci Credit, Prof. Dumitru Tudorache. Moneda si credit - Vasile Turliuc. Moneda si credit- Vasile Turliuc, Vasile Cocris.

    Urmarit de 2 utilizatori. Moneda si credit Traian Silvestru. Urmarit de 1 utilizator. Moneda Credit Banci. Moneda banci credit - Dumitru Tudorache. Moneda si credit- Vasile Cocris, Vasile Turliuc. Macroeconomie - Moneda, credit, banci.

    Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *